De ziua Kirei, am ieșit să facem un picnic pe malul Dunărei, la locul obișnuit, cel din fața Catedralei. Am mâncat pizza, am băut spumant și am râs mult. La plecare, Kira primise o invitație de a merge cu înoptat la Marla. Era nerăbdătoare. Voica pleca și ea în acea seară cu alte prietene la Maia. La plecare, Kira ne spune că acum vom rămâne în sfârșit singuri și vom face ce vrem. Aurelia s-a uitat la mine jubilând: auzi, Petru, vom face ce vrem! Veți putea să vă uitați la un film sau altceva, nu pentru ce vă gândiți voi! – se apără Kira, atunci când își dă seama că a gafat. Am râs toți cu poftă, chiar și Voica râdea pe sub mustăți. La ce ne-am gândit noi oare la ce Kira nu s-a gândit? Mister. În orice caz, în acea seară n-am mai privit niciun film. Am fost ocupați cu alte zăbave.

Mă gândeam să merg duminica undeva cu fetele, și poate și cu Aurelia, să petrecem cumva pentru a ne dedica în întregime odihnei și desfătării sufletului și trupului, după o săptămână de trudă. Ne-am hotărât pentru Westbad, marea piscină din zona de vest a orașului.

Ne-am sculat cu întârziere și noi și fetele. Voica, de cum s-a sculat, a început a-și căuta lucrurile din casă pentru a merge la un antrenament important de handbal. Ne-a impresionat dedicația ei pentru acest sport, chiar și într-o zi de duminică, și chiar dacă cu o zi înainte ne hotărâsem să mergem într-un loc în care cu siguranță i-ar fi plăcut să meargă. Am decis rapid cu Kira să mergem singuri, fără Voica, dar și fără mama, care a preferat să rămână acasă din motive obiective. Am pornit la drum cu întârziere și cu ghinion, din câte pare, ratând câteva autobuze până am prins un 6, așteptându-l vreo 20 de minute în stație. Ajunși în sfârșit la Westbad după vreo oră de tribulații, ne-a izbit în față un anunț că piscina e închisă din motive de pregătire pentru iarnă. Ce puteai inventa mai dezamăgitor? Erau totuși oameni la casă și i-am întrebat și pe ei, ca să ne convingem de ce am văzut bine cu ochii. N-am aflat nimic nou despre piscină, în afară de faptul că e deschisă sauna. Ne-am uitat cu Kira în ochii unul altuia și am hotărât fără zăbovire: două bilete, vă rog.

De câteva luni, mi-am impus disciplina, apoi mi-am urmat plăcerea, de a alerga dimineața devreme până la terenul de sport; acolo fac exerciții de respirație, apoi revin alergând spre casă. La șase și un sfert, cei mai mulți locatari de pe strada Lore Kullmer se trezesc în voie, aprind o lumină, deschid un geam. Pentru unii, e exact timpul de a ieși din casă, alții revin din tura de noapte, pe când o altă parte își întinde plăcerea ultimelor minute de somn. Până ajung la terenul de sport, surprind cu privirea mișcările molcome din spatele geamurilor. Ceva mai într-o parte de Drachenspielplatz s-au construit niște blocuri moderne de cinci etaje în care n-au întârziat să se mute tinere familii de angajați ai start-up-urilor care au încolțit în ultimii doi ani cu duiumul în cartier. La colțul blocului, într-un apartament cu geamurile mari, luminată discret, una din aceste familii se trezește pe la ora când apar eu pentru a-mi face exercițiile. Ea pune de-o cafea, iar el apare cu un ziar sau o tabletă în față. În centrul încăperii, un acvariu colorat îți dă impresia unui film în film: ai putea crede că în acel acvariu mai mare, stă un acvariu mai mic.

De ceva timp, familia noastră a îmbrățișat în mod firesc o rutină pe care nu a mai avut-o înainte. În fiecare seară, după cină, pe la șapte și ceva, ne adunăm pe covorul din sufragerie și ne punem pe jucat un joc de societate, mai exact de familie. Jocul cel mai vechi în istoria familiei noastre au fost bineînțeles șahul și corespondentul său mai soft, damele. Pentru a le cultiva fiicelor pasiunea pentru tabla de șah, jucam o partidă de dame sau șah în schimbul unui joc oarecare, considerat mai pasionant, cum ar fi Monopoly. Pe acesta din urmă îl aveam și la Chișinău într-o versiune adaptată pentru copii. Odată veniți în Germania, ne-am luat varianta jocului pentru adulți - un fel de avansare de la un capitalism pentru uzul copiilor la un capitalism monopolist destinat adulților. Atunci când cruzimea sistemului a devenit mai greu de suportat, iar tentația îmbogățirii rapide mai slabă, am trecut pe tăcute la un alt joc. A urmat un joc de memorie, cu zaruri, la tematica Harry Potter de care ne-am molipsit de la Voica, pasionată de ani buni de romanele lui J.-K. Rowling. După ce ne-am plictisit și de acesta, am trecut la Roșu, galben, albastru, un joc de logică în care trebuie să faci deosebirea la viteză între cifre, culori și cuvinte. Când ne-am săturat și de acesta, am început a juca Ligretto, un joc de agerime a minții, în care eu și Kira ocupam mai tot timpul locurile onorabile de la urmă, iar mama și Voica concurau pentru întâietate. Când am venit de la Helsinki, i-am adus Voichiței un joc, bineînțeles de familie, The Mind. Fără vreo legătură evidentă cu denumirea, acest joc pune accentul pe cooperare, nu pe competiție. În acest joc, toți câștigă sau toți pierd pe baza cooperării partenerilor și a capacității acestora de a sugera prin gesturi entități abstracte, mai exact cifre, fără să recurgă la tertipuri ușoare. Dixit este un alt joc care ne-a revoluționat ideea de joc de familie. În acest joc, jucătorii creează asociații libere pornind de la imaginea unei cărți de joc și pe care ceilalți jucători urmează să o ghicească. În sfârșit, mai încoace, Voica a adus de la școală un joc care a rezistat cel mai mult în timp plictiselii și banalizării: Die Werwölfe – Vârcolacii. Participanții își joacă fiecare un rol fără să-l divulge. În timpul nopții, pe durata căreia jucătorii își închid ochii, dar își ascut auzul, vârcolacii și alte personaje cvasi-mistice se trezesc. Vârcolacii ne satisfac nevoia schimbului de roluri, al disimulării și al subterfugiilor interacționist-simbolice. Cum să deosebești un jucător care spune adevărul de unul care minte cu nerușinare, decât poate atunci când ultimul încearcă să se prefacă mai iscusit decât dacă și-ar juca adevăratul său rol? După joc, ne întoarcem fiecare la rolurile care ne sunt predestinate și pe care nimeni nu încearcă să le conteste sau să le disimuleze: eu ies cu câinele la plimbare, fetele își pregătesc ghiozdanul de școală, iar Aurelia le asistă, căutându-și de nevoile ei.

La 15 martie a fost ziua Lunei și, ca la toate zilele de naștere din familie, a fost banchet cu tort, multe bunătăți (câinești) și, desigur, sesiune foto. Cu o zi înainte, fetele i-au cumpărat Lunii cadou, din bani proprii, de la magazinul zoo. Voica i-a luat câinelui niște jucării după care să se fugărească și să le aducă mereu înapoi. Kira i-a cumpărat un fleac vegan de ros dinții. În schimb, Kira a fost mai generoasă față de sine: și-a luat o pufoșenie pentru câini de tocmai 9 euro, a noua parte din salariul ei pe două luni. Primul lucru care ne-a mirat a fost disproporția dintre valoarea cadoului pentru omagiată și prețul cadoului pentru sine, fără vreo ocazie anume, motiv pentru care Voica a luat-o îndelung în zeflemea. Al doilea lucru care ne-a lăsat visători a fost atașamentul ei pentru o jucărie prevăzută pentru câini. De altfel, unul din jocurile preferate ale Kirei este, mai nou, cel de-a Luna, cu câteva variații, în care, de pildă, Kira se face că ține ceva în gură, iar atunci când te prefaci că vrei să-i iei acel obiect din gură, întoarce brusc capul, exact cum face și Luna. O altă variantă a jocului este când Voica o duce pe Kira de lesă prin casă. Câinele Kira își urmează stăpâna cu fidelitate, iar atunci când stăpâna o laudă, Kiraluna se așază pe spinare și se lasă mângâiată pe burtă. E analizabilă această identificare dintre Kira și Luna. Adevărat e că și noi o confundăm mereu după nume pe Kira cu Luna și pe Luna cu Kira. Luna a venit în familia noastră în locul unui al treilea copil, jinduit de Aurelia în unele momente de dor după maternitate, de care s-a descotorosit sub presiunea argumentelor pragmatice. Venirea Lunii în casa noastră a pecetluit, sper definitiv, proiectul născut-mort al unui alt copil. În loc de gelozie față de cel de-al treilea copil apărut sub avatarul unui câine, Kira a preferat să devină ea însăși un soi de câine, sperând așa să-și prelungească statutul, până atunci inalienabil, de mezină. Să stai fără grijă, Kira/Luna, te vom iubi mereu așa cum ești, om sau câine.

 Eram în apartamentul de pe Hinter der Grieb când Aurelia porni de departe a mă pregăti pentru o decizie luată dinainte. Avem nevoie de un papagal. Am zis un nu hotărât. Aveam o groază de argumente. O pasăre în colivie e pentru mine o contradicție în termeni, un fel de dragoste împotriva firii, o violență ontologică. Nu în ultimul rând, administratorii casei nu ne permit să ținem animale de companie. Acest argument ar fi trebuit să fie zdrobitor. Doar că în câteva zile ne mutam în alt apartament, pe Lore-Kullmer-Straße.

 Am fost la întâlnirea părinților cu învățătorii Voicăi. Îmi aduc aminte că atunci când mămica sau tăticu se ducea la adunarea de părinți la școala mea, aveam neapărat o discuție serioasă seara. M-am dus la gimnaziul Voicăi în aceeași stare de spirit cu care cred că mergeau părinții mei la adunarea de părinți la școala numărul 1. Curios, dar în gimnaziul Voicăi, întâlnirile cu părinții au loc individual, cu fiecare părinte în parte. Prima întâlnire am avut-o cu profesorul de geografie. M-a invitat jovial să iau loc și m-a întrebat dacă vreau să știu ceva anume. L-am întrebat cum e Voica la geografie. Mi-a spus că e foarte bună, învață bine, e prietenoasă. După o clipă de ezitare mi-a spus că are uneori obișnuința de a vorbi cu Louise, colega și vecina ei de bancă. În rest, e absolut în regulă, învață, îi place nu are nicio problemă. I-am zis că voi vorbi cu Voica să fie mai atentă, să nu vorbească cu colegii în timpul orei. Profesorul de geografie mi-a spus că nu, nu e nevoie să vorbesc cu ea. Nici măcar puțin, finuț? Nu, deloc, nu deranjează de fapt pe nimeni! – m-a asigurat profesorul. OK, am zis. M-am întrebat în minte de ce mi-a mai zis-o, totuși. Poate ca să-mi spună că Voica e un copil normal? Dacă vorbește la ore, fără să deranjeze, înseamnă că e bine integrată în colectiv. L-am întrebat dacă se descurcă în limba germană. A, da, desigur! Nici nu și-a dat seama că germana nu e limba ei maternă. De unde suntem? Din Moldova, îi spun, și vreau să continui automat să-i descriu unde se află. După zâmbetul omului, mi-am adus aminte că e prof de geografie și nu are rost să-i țin o lecție cu harta țărilor Europei de est. Doar de doi ani suntem în Germania?! Nu ar spune deloc, judecând după cât de bine vorbește Voica..., și eu, de altfel, tatăl ei. Pe această notă agreabilă, i-am mulțumit și am plecat. Acasă am aflat că profesorul de geografie o întrebase pe Voica ce să-mi spună despre ea. Că sunt prietenoasă... - i-a sugerat Voica nesigură. Bine, i-a spus proful de geografie și i-a făcut din ochi complice.

Ieri a fost Paștele catolic. E prima sărbătoare de când ne-am mutat în noul nostru apartament pe Lore-Kullmer-Straße, 27. Ca în fiecare sărbătoare marcată cu roșu, Aurelia a ținut să se pregătească. Și ce dacă e catolic? Toată lumea sărbătorește, iar noi nu? În ajun a fiert și vopsit ouă cu fetele. A două zi, iepurele de Paște catolic a pregătit ceva surprize pentru fete și pentru noi. După micul dejun cu ouă colorate, ne-am dus la plimbare în Parcul dragonului (Drachenspielplatz) din cartier. 

În țara punctualității și a turnurilor cu ceas, Kira începe a tatona reperele alunecoase ale timpului. Pentru ea, ieri, mâine, poi-ieri sau alaltă-mâine sunt niște forme cu fond incert, un fel de a te da mare. La întoarcere de la cinema, discutăm despre popcorn. Cum e mai bun: sărat sau dulce? Kira intervine în forță spunând că, pe când avea șase ani și umbla la școală, a mâncat popcorn cu caramelă. Eu cu Voica ne uităm unul la altul și apoi ne umflăm de râs. Păi Kira, tu acum ai șase ani, și acum mergi la școală... Când de fapt ai mâncat popcorn dulce? – întreb eu, amuzat de expresia pe care a luat-o trecutul imperfect în graiul Kirei. Hai nu te supăra, Kira, îi tot ziceam noi pe drum ca să-i înmuiem obida. Noi am râs de simpatică ce ești! De ce te grăbești să devii roaba timpului?

M-am întors mai devreme la Regensburg, cu treburi legate de bursă, în timp ce fetele au mai rămas trei săptămâni la Chișinău (Mugurel, Căușeni...). Rămas singur, m-am cufundat în muncă. Serile citesc diverse și privesc filme politice, istorice sau SF, pe care nu le-aș fi văzut cu Aurelia. Iar sâmbăta și mai ales duminica sunt zilele plimbatului cu bicicleta și pe jos. Într-o duminică am urmat un traseu pe Komoot (o aplicație cu trasee pentru hiking și călătorii cu bicicleta). Am mers mai întâi cu bicicleta vreo 5 km până într-un sat din apropiere, Schöndorf, apoi am mers mult pe jos, prin pădure, câmpuri, un sat, iarăși câmpuri, un teren muntos, pădure și punctul de pornire. Totul mi-a luat vreo 4-5 ore, cu tot cu popasuri. Azi, însă, mi-am zis că nu am nevoie de Komoot. Am mai fost cu Aurelia și copiii prin pădurea care se întinde pe o vale de-a lungul Dunării. Când ajungi în deal, câmpii, crânguri, pomi și sate cât cuprinde. Cu Aurelia și copiii am mers cel mai departe până la o capelă pe un vârf de deal, o mică casă de rugăciuni, cum sunt multe pe aici. Făcusem aici și un picnic pe iarbă. Ușa era deschisă pentru cei care ajungeau pe acel vârf de deal și simțeau nevoia de a se ruga. Acum am traversat pădurea, am coborât în vale, abia de m-am oprit la casa de rugăciuni și am mers mai departe. Am luat-o pe deal la pas în direcția opusă celei din care veneam. De fiecare dată când ajungeam aici înainte, mă uitam cu un fel de jind la dealurile pe care voiam să le străbat și să înfrunt orizont după orizont. Acum mi-am luat drept reper un crâng pe un vârf de deal. Reperul era firește convențional, pentru că știam că după un deal apare altul. Scopul era cel de a merge. Și de a contempla împrejurimile. Mă minunam de ordine și de respectul locuitorilor acelor locuri pentru spațiul privat și pentru cel public. Nu cred că am văzut pe jos vreun chiștoc de țigară tot drumul pe care l-am parcurs. Mă lăsam dus de drumuri, iar când ajungeam la o răscruce o luam pe drumul care mă invita mai mult. Dacă îmi părea că greșesc, mă întorceam înapoi și o luam pe celălalt drum. Nu puteam ocoli bucățile de pădure care se așterneau între câmpuri. Cele mai multe suprafețe erau cu culturi agricole. Am văzut și terenuri lăsate dinadins în paragină pe care creșteau în voie iarbă, flori și spini. Un panou informa că acest teren este lăsat neprelucrat pentru insecte și animale. „Păstrați liniște”, îndemna în sfârșit panoul. Am mers în liniște, ca și până atunci, până la o pădure. Am hălăduit puțin, apoi m-am așezat la poalele pădurii. Zumzetul gâzelor și ciripitul păsărilor era acompaniat de zgomotul unui tractor care se auzea lucrând în zări, de parcă venea de undeva din copilărie.

Ca să mai diversificăm distracțiile, am inventat un joc muzical: Voica pune pe Youtube o piesă la alegere, apoi pun eu una preferată. Când ne par dansante, dansăm. Ea pune piese pop auzite de pe la școală sau de la Cassandra, care e adolescentă și știe mai multe piese „moderne”. Eu însă pun muzică de pe când eram tânăr: în special de pe la sfârșitul anilor 1980 sau pe acolo, mai toate rock: AC/DC, Metallica, Nirvana, PJ Harvey... Voicăi toate astea i se par grozav de vechi. Poate crede că pe vremea tinereții mele toată lumea asculta doar rock. Când îmi trece de rock greu, pun un Bob Dylan mai liniștit, și mai vechi. Pe ăsta îl cunosc!, s-a bucurat ea. De unde, tot de la noi, nu? Din Băieții care au schimbat lumea. Mă bucur că află ceva util din aceste cărți cu oameni care schimbă lumea. Unii chiar au schimbat-o. La un moment dat, ea pune o piesă pe care a auzit-o probabil toată lumea la vremea ei, sau aproape: „I’m a Barbie girl, in a Barbie world...”. Îmi aduc aduc bine aminte când am ascultat-o pentru prima dată la Top MTV, în 1995, pe când eram student în ultimul an la Iași. Îi spun Voicăi că piesa asta a apărut cu 17 ani înainte să se fi născut ea. A fost impresionată. I se părea „modernă”.

Aurelia și Kira au plecat acasă la Chișinău. Prin urmare, eu și Voica am rămas singuri acasă la Regensburg. Prima mare schimbare a fost simțită la micul dejun. Liniștea cu care mâncam, întreruptă de clinchetul tacâmurilor. Până atunci eram obișnuiți cu hârjonelile nesfârșite ale Kirei și Voicăi, de urletele și clovneriile Kirei, întreținute cu grijă de singurul său public țintă, Voica. Kira, te rog să mănânci, nu-ți mai bate joc de pâinea aceea! Voica, nu-ți mai pune picioarele pe scaunul Kirei! Kira, mănâncă din farfurie, nu de pe brațe! Voica, stai normal la masă, nu te culca pe scaun! Acum mâncăm în tihnă, fiecare cu gândurile sale, dar menținem aparența unei comuniuni. Am întrebat-o pe Voica dacă-i lipsește Kira. Nu știu, mi-a răspuns Voica, cred că da, cu ea era distractiv. Hm, oare cu mine cum e? Am surprins-o că imită, fără să vrea probabil, gesturile și expresiile Kirei. Chiar și eu evoc adesea glumele Kirei. M-ai insultat, îi ziceam adineauri Voicăi, încercând să reproduc mimica pe care o face Kira când spune asta. Bine, unele lucruri rămân inimitabile, de exemplu vocea bătrânei nesuferite, scoasă de Kira din adâncul burții. După prea-plinul pe care îl aducea Kira, viața noastră s-a potolit brusc la cote nefirești. Aurelia, de partea ei, ne întreținea spiritul casei cu mâncăruri alese, cu tradiții de sărbători și cu o anumită rutină care a devenit viața însăși.

Luăm micul dejun împreună, fără stress. E zi de weekend. Voica poate veni în sfârșit în pijama, lucru interzis în alte zile. Propun să discutăm ce facem azi. Eu vreau să merg la sport pe insulă, unde săptămâna trecută am mers cu Voica. Aurelia îmi amintește că trebuie să mergem și la magazin. Da, le punem fetelor un film după masă și mergem. Voica zice că nu vrea să rămână acasă singure. De ce? Se teme să nu ne mai întoarcem. Nu e prima dată când spune asta, observă Aurelia. De ce te temi? Ți-i teamă că te vom abandona? Chiar nu îți dai seama cât de tare ținem la tine, la voi? Ca să adaug greutate celor spuse de Aurelia, recurg la o figură de stil. Voichița, dacă cineva mi-ar impune să aleg între o mână și tine, te-aș alege desigur pe tine și aș da mâna, fără ezitare. Fără mână aș mai putea trăi, fără tine ba – îi zic eu apăsat. Voica e plăcut emoționată de o asemenea manifestare de afecțiune. O văd pe Kira puțin gânditoare și îi spun că, de dragul ei, aș da și a doua mână. Aurelia confirmă că e adecărat că ținem mai mult la ele decât la integritatea propriului corp. Din fericire nimeni nu ne cere să renunțăm la membrele noastre în schimbul fiicelor. Kira se uită la noi înduioșată, se apropie de fața mea și, în stilu-i specific, îmi susură în urehi pe un ton dezmierdător: și atunci, micuțu’ de tata, noi îți vom ridica lucrușoarele de pe jos, da? Da! Și voi veți fi mâinile mele.

În prima zi când am dus-o pe Kira la grădiniția Uni-Kum din campusul universitar din Regensburg, ea stătea tăcută și răsfoia o carte, în timp ce eu vorbeam cu doamna Julieta, directoarea grădiniței, care mi-a vorbit 45 de minute despre regulile așezământului. Am dat mereu din cap, asigurând-o că sunt de acord: Ja, ja! E o grădiniță cu totul diferită de cea de la Chișinău. În primul rând, ca arhitectură. E o construcție post-modernă ce amintește a bordei – o parte a clădirii e literalmente îngropată în pământ, pe când acoperișul se ridică în acea parte la doar câteva coate deasupra nivelului pământului. O altă parte a clădirii are geamuri mari, cu o latură deschisă spre parc, iar cealaltă, unde vin părinții să-și ia și să-și aducă copiii, dă spre stradă (dar nu direct în stradă). După ce mi-a vorbit despre reguli, doamna Julieta ne-a făcut un tur prin grădiniță. Ne-a arătat sala de gimnastică și sport, care poate fi adaptată și pentru dormitor, dacă este nevoie (aici copiii dorm la amiază doar cei care vor). Apoi ne-a arătat sala de experimente, unde copiii pot combina diverse soluții. Am trecut meteoric pe lângă o clasă. Am întrezărit un mic teren de joacă în interiorul clasei, în care copiii puteau urca pe niște scări. Când am ajuns la geamul ce dădea spre parc, un iepuraș tocmai traversa peluza. Acel iepuraș mi-a servit drept personaj în mai multe povești de seară pentru Kira. Când Voichița a fost într-o zi cu Aurelia să o ia pe Kira și a văzut grădinița, a prins a plânge de nu se putea potoli, decât după ce a ajuns acasă. Am încercat să o consolez, spunându-i că și eu am avut același sentiment. Dacă aș fi avut așa o grădiniță, cred că acum aș fi fost mai bun, mult mai bun, și mai senin – probabil...

Din geam, mai ales din geamul de la camera de sus, se vede turnul primăriei vechi, și el de prin secolul 13. Pe acel turn stă un orologiu mare și frumos care ne amintește la fiecare sfert de oră că timpul nu stă locului. La un sfert bate o dată. La jumătate bate de două ori. La fără un sfert bate de trei ori. Iar la fix bate de patru ori și apoi mai bate tot de atâtea ori cât e ora. Dimineața devreme îmi sună mereu mobilul la jumătate, dar ziua începe cu adevărat la prima bătaie a orologiului de pe primăria veche, de patru și apoi încă de șase ori. Dimineața fetele nu aud ceasul turnului. Abia de aud când le spunem că trebuie să meargă la școală și la grădiniță. Iar când orologiul bate de 4 și apoi de șapte ori, le aștept jos la micul dejun, cu ceai, pâine prăjită, ouă, brânză moale, roșii uscate în ulei, unt și magiun. Când orologiul bate de două ori trebuie să ieșim din casă, căci altfel întârziem la autobuzul de la 7 și 39 minute. Într-o dimineață eram supărat că am întârziat la autobuz pentru că fetele nu au auzit orologiul și au tras de timp. I-am spus atunci Kirei că voi merge să cumpăr un ceas deșteptător care să le trezească la timp și atunci poate nu vom mai întârzia la autobuz și la grădiniță. Nu, de ce să cumperi un deșteptător, doar noi avem ceasul de pe turn, îmi zice Kira zâmbitor. Da, dar voi nu-l auziți, Kira. – Ba da, vom deschide geamul și îl vom auzi. Într-adevăr, la ce ne-ar trebui un ceas deșteptător când avem ceasul de pe turnul primăriei vechi? Trebuie doar să ciulim urechea și să-l auzim la fiecare sfert de oră. Sau să deschidem geamul.

De când ne-am mutat la Regensburg, avem uneori impresia că ne-am deplasat nu doar în spațiu, dar și în timp. Stăm în apartamentul 13 într-o casă universitară din secolul 13. Dar nu e chiar de rău. E o casă primitoare. Îmbină bine confortul cu o anume austeritate medievală. Pereții sunt dați cu var alb. Podul se sprijină temeinic în niște lespezi de lemn străvechi. Scările care duc la etaj sunt și ele de un lemn negru afumat care a văzut pe semne multe în cele câteva secole. Podeaua de lemn scârțâie jalnic când calci pe ea, mai ales când mergi noaptea la baie. Se spune că demult-demult, vechiul proprietar al casei, care provenea dintr-o familie de nobili de prin partea locului, a sărăcit la un moment dat și a vândut casa. Aceasta a ajuns până la urmă în mâinile primăriei, care, nu mai știu exact în ce secol, a făcut aici un adăpost pentru săraci. Și așa a și rămas până când, prin anii 60 ai secolului 20, Universitatea din Regensburg a cumpărat-o și a construit aici o casă de oaspeți. Fiecare casă are zgomotele ei. O casă fără zgomote e ca fără de suflet. Casa noastră de la Regensburg e plină de suflet. Și ne vorbește, atunci când vrem să o auzim. Țevile sistemului de încălzire fluieră, podeaua scârțâie, lemnul se tânguie sub povara zidurilor. Nu avem de ce să ne plângem. Suntem oaspeți în această casă. Și-i respectăm trecutul și tainele.