Trebăluiesc în curtea bunicii Maria când Kira iese brusc din closet și îmi spune pe o tonalitate mai joasă că „am o pată roșie”. Unde? Îmi arată. O pată roz pe o stofă roz. Încerc să deneg evidența. Poate nu e ceea ce pare? Ceva nu se leagă în capul meu. E totul în regulă, îmi zic, dar nu chiar acum? Nu la Kira. Orice asociere între Kira și vreun semn de maturitate îmi pare un oximoron, o contradicție în termeni. Toți așteptam o asemenea veste, dar mai degrabă de la Voica, care se îndărătnicește să rămână o copilă în ciuda creșterii. Bine, Kira, e totul în regulă, îi spun, mai așteptăm puțin și apoi vedem ce facem. Nu bag de seamă că, după discuția cu mine, Kira îi divulgă și bunicii ce crede că i s-a întâmplat. Și-i arată dovada. Pe vremuri, Aurelia a tăinuit câteva luni înainte de a-i spune ceva mamei. Bunica însăși n-a spus nimic nimănui vreo jumătate de an. Kira abia de a așteptat să înceapă. Ne gândim, totuși, să nu-i spunem nimic Voicăi – nu e încă nimic sigur, nu vrem să-i facem sânge rău. Și apoi ce să-i zicem? Dar șușotelile noastre din camera vecină îi stârnesc Voicăi curiozitatea, iar apoi o fac să se simtă exclusă. Hotărâm să-i spunem ceva, până la urmă – de acord, Kira? –, păstrând un unghi de probabilitate incertă. Vestea o lasă însă perplexă. Se retrage tăcută în intimatea telefonului mobil.Seara, vizităm cu Viorel Mănăstirea Sf. Marta și Maria. Pe înserate, o lună mare și aproape plină se ridică de asupra bisericii. A doua zi urma să se facă eclipsă totală cu un efect numit „luna sângerândă”.

Mă gândeam să merg duminica undeva cu fetele, și poate și cu Aurelia, să petrecem cumva pentru a ne dedica în întregime odihnei și desfătării sufletului și trupului, după o săptămână de trudă. Ne-am hotărât pentru Westbad, marea piscină din zona de vest a orașului.

Ne-am sculat cu întârziere și noi și fetele. Voica, de cum s-a sculat, a început a-și căuta lucrurile din casă pentru a merge la un antrenament important de handbal. Ne-a impresionat dedicația ei pentru acest sport, chiar și într-o zi de duminică, și chiar dacă cu o zi înainte ne hotărâsem să mergem într-un loc în care cu siguranță i-ar fi plăcut să meargă. Am decis rapid cu Kira să mergem singuri, fără Voica, dar și fără mama, care a preferat să rămână acasă din motive obiective. Am pornit la drum cu întârziere și cu ghinion, din câte pare, ratând câteva autobuze până am prins un 6, așteptându-l vreo 20 de minute în stație. Ajunși în sfârșit la Westbad după vreo oră de tribulații, ne-a izbit în față un anunț că piscina e închisă din motive de pregătire pentru iarnă. Ce puteai inventa mai dezamăgitor? Erau totuși oameni la casă și i-am întrebat și pe ei, ca să ne convingem de ce am văzut bine cu ochii. N-am aflat nimic nou despre piscină, în afară de faptul că e deschisă sauna. Ne-am uitat cu Kira în ochii unul altuia și am hotărât fără zăbovire: două bilete, vă rog.

Ieri ne-am distrat pe echipe. Voica s-a dus cu colegele ei de la școală la Dult. Iar eu cu Kira ne-am dus la cinema – o ecranizare o poveștii lui Andersen, Mica sirenă, în care mica sirenă și mama-regină erau negrese, iar cele șase surori ale lui Arielle erau fiecare de rasă diferită. Faptul că prințul a fost lăsat alb, în ciuda descendenței, m-a făcut să bănuiesc regizorul de rasism latent. Apoi am mers la înghețată. Voichița îmi tot trimitea fotografii și video-uri de la Dult. În una se dădea într-un scrânciob, destul de periculos după mine. În alta se cățăra pe un stâlp sub exclamațiile de încurajare și aplauzele colegelor: Voica, Voica!... M-a impresionat că și-a depășit frica de atâtea ori: una, că s-a dus singură, fără noi adică, în oraș, și-a ales distracții cu adrenalină, apoi că s-a expus observației publicului când s-a urcat pe stâlp. În plus, m-a impresionat, de astă dată negativ, suma mare cheltuită: 30 de euro, dintre care 10 dați de mine, iar 20 din punga ei. Nu și-a refuzat nimic, cred. În grup se cheltuie altfel. Cu noi ar fi cheltuit de trei ori mai puțin...

Seara am jucat Harry Potter, jocul de memorie. Voica o tot provoca și o strâmba pe Kira, la care aceasta încerca să-i răspundă cu aceeași monedă, dar cu efect mai mic. Am moderat și mediat cum am putut pentru a preveni escaladarea. Când am ajuns la ultima carte, cea câștigătoare, zarurile s-au aranjat în favoarea mea. În următoarea mișcare, Kira ar fi putut să mă arunce înapoi la punctul de pornire. Voica jubila: aceasta i-ar fi dat șanse reale de câștig, căci ea îmi pășea pe urme. Lovitură de teatru, însă: Kira mișcă altfel decât ne-am așteptat noi și mai ales Voica, fără să mă declaseze. Voica se prinde că se uneltește împotriva ei și se înfurie cu lacrimi. Ne acuză că facem echipă împotriva ei. Kira se justifică, zice că joacă cum vrea. Decid să folosesc situația pentru a-i da o mică lecție de viață Voicăi. O întreb: te-ai așteptat ca ea să facă echipă cu tine după ce toată seara ai vorbit urât cu ea? Morala mea nu i-a alinat necazul.

Azi am spart rutina. Ne-am dus cu bicicletele până la Dunăre, dar nu am ales un drum scurt. Mă gândeam să ajungem la Bad Abbach (acolo unde sunt băile). Fetele mă tot întrebau când ajungem, cât a mai rămas. Nu știau că țelul e calea. Spuneam că nici eu nu știu. Harta e înșelătoare. N-am mai fost prin partea asta de Regensburg, destul de drăguță de altfel. Ne-am învârtit în serpentine până am ieșit prin Prüfening spre Dunăre. Mai departe am mers pe malul râului în amonte până am ajuns la un indicator pe care scria: „Bad Abbach: 12”. Voica m-a întrebat dacă e vorba de 12 km sau 12 minute. Devenise bănuitoare. Până la urmă ne-am întors în direcția opusă până am ajuns la peninsula de la răspântia dintre Naab și Dunăre, cu plaje mici de pietriș. Ceva timp am fost singuri singurei pe toată insula. Niște adevărați robinzoni. Luna alerga în toate direcțiile, fetele după ea. După o oră a mai venit lume. La întoarcere în oraș le-am luat fetelor înghețată, iar mie cafea. Seara am făcut mămăligă și pește prăjit, puțin prea prăjit, dar de lins pe degete și de băut cu un strop de primitivo după o zi de umblat cu bicicleta.  

Luna a devenit un adevărat virtuoz al jocului cu mingea. Aleargă după minge și când o prinde țipă victorios. Uneori, face un salt în aer și împinge puternic mingea cu botul. Și-a perfecționat și capacitatea de joc în echipă. Ne aduce mingea la picioare și așteaptă să-i dăm pase. Facem o echipă tare! – exclamă Kira cu entuziasm. Când se satură de minge, se tăvălește cu spatele în iarbă în anumite locuri pe care le adulmecă de departe. De altfel, a avut din nou o căpușă. Am cam chinuit-o până i-am scos-o. Cred că i-a fost dor de tine în acel moment, căci numai tu îi scoți căpușele atât de suplu și firesc.

Încă o zi (fără tine). Destul de liniștită, până la urmă. Încercăm să ne ținem de rutină: mâncăm pe la 18:00, până la șapte jucăm Ligretto sau H. Potter. Plimbare în grup cu câinele. Igiena de seară, masaj etc. și culcare. Apropo de Ligretto: am câștigat pentru prima oară. Primul loc. Învingătorul obișnuit lipsă. M-a avantajat și că am insistat să recalculez bilanțul făcut de Voica. Nu știu, o fi făcut vreun lapsus, dar mi-a numărat cu 10 pucte mai puțin (aș fi ieșit pe locul doi, după Kira). Kira o tot jelește pe Luna: crede că aceasta suferă de dorul tău: ți-i dor de mama, da? – și o mângâie. Și cred că are dreptate, doar că nu spune. E drept că mai plânge uneori după falșii ei copii. Noaptea a ieșit din cameră, și-a adus copilul, adică mingea galbenă, și s-a culcat din nou lângă mine. Cred că responsabilitatea ei de falsă mamă o face să uite de dorul ei pentru falsa ei mamă. Dimineața mai stau vreo juma de oră după ce pleacă fetele, strâng masa, plimb câinele... Când m-a văzut Hausmeister-ul că intru la 8:15 în Institut se uita de parcă mirat la mine – chipurile, ce, n-ai auzit ceasul? 

Prima seară. Cred că m-am descurcat bine. După masă, am plimbat câinele cu fetele. Le-a plăcut și lor (am fost la „grădinița” de câini: Luna s-a jucat copios, a alergat cum știe ea – cercuri-cercuri, apoi venea la noi și smulgea ostentativ din iarbă). Bine că m-ai scutit de a face mâncare, așa am avut mai mult timp pentru hârjoană. E o experiență bună și asta, să fiu și tată, și mamă... Luna seara a venit în pat și te căuta. Și ieri s-a cerut de vreo două ori în camera noastră, a intrat, a făcut un tur adulmecând în jur și, negăsind ce căuta, s-a dus înapoi în pătuțul ei și s-a făcut ghem. Hai, să-ți meargă azi cu dreptul!

La 15 martie a fost ziua Lunei și, ca la toate zilele de naștere din familie, a fost banchet cu tort, multe bunătăți (câinești) și, desigur, sesiune foto. Cu o zi înainte, fetele i-au cumpărat Lunii cadou, din bani proprii, de la magazinul zoo. Voica i-a luat câinelui niște jucării după care să se fugărească și să le aducă mereu înapoi. Kira i-a cumpărat un fleac vegan de ros dinții. În schimb, Kira a fost mai generoasă față de sine: și-a luat o pufoșenie pentru câini de tocmai 9 euro, a noua parte din salariul ei pe două luni. Primul lucru care ne-a mirat a fost disproporția dintre valoarea cadoului pentru omagiată și prețul cadoului pentru sine, fără vreo ocazie anume, motiv pentru care Voica a luat-o îndelung în zeflemea. Al doilea lucru care ne-a lăsat visători a fost atașamentul ei pentru o jucărie prevăzută pentru câini. De altfel, unul din jocurile preferate ale Kirei este, mai nou, cel de-a Luna, cu câteva variații, în care, de pildă, Kira se face că ține ceva în gură, iar atunci când te prefaci că vrei să-i iei acel obiect din gură, întoarce brusc capul, exact cum face și Luna. O altă variantă a jocului este când Voica o duce pe Kira de lesă prin casă. Câinele Kira își urmează stăpâna cu fidelitate, iar atunci când stăpâna o laudă, Kiraluna se așază pe spinare și se lasă mângâiată pe burtă. E analizabilă această identificare dintre Kira și Luna. Adevărat e că și noi o confundăm mereu după nume pe Kira cu Luna și pe Luna cu Kira. Luna a venit în familia noastră în locul unui al treilea copil, jinduit de Aurelia în unele momente de dor după maternitate, de care s-a descotorosit sub presiunea argumentelor pragmatice. Venirea Lunii în casa noastră a pecetluit, sper definitiv, proiectul născut-mort al unui alt copil. În loc de gelozie față de cel de-al treilea copil apărut sub avatarul unui câine, Kira a preferat să devină ea însăși un soi de câine, sperând așa să-și prelungească statutul, până atunci inalienabil, de mezină. Să stai fără grijă, Kira/Luna, te vom iubi mereu așa cum ești, om sau câine.

 Am fost la întâlnirea părinților cu învățătorii Voicăi. Îmi aduc aminte că atunci când mămica sau tăticu se ducea la adunarea de părinți la școala mea, aveam neapărat o discuție serioasă seara. M-am dus la gimnaziul Voicăi în aceeași stare de spirit cu care cred că mergeau părinții mei la adunarea de părinți la școala numărul 1. Curios, dar în gimnaziul Voicăi, întâlnirile cu părinții au loc individual, cu fiecare părinte în parte. Prima întâlnire am avut-o cu profesorul de geografie. M-a invitat jovial să iau loc și m-a întrebat dacă vreau să știu ceva anume. L-am întrebat cum e Voica la geografie. Mi-a spus că e foarte bună, învață bine, e prietenoasă. După o clipă de ezitare mi-a spus că are uneori obișnuința de a vorbi cu Louise, colega și vecina ei de bancă. În rest, e absolut în regulă, învață, îi place nu are nicio problemă. I-am zis că voi vorbi cu Voica să fie mai atentă, să nu vorbească cu colegii în timpul orei. Profesorul de geografie mi-a spus că nu, nu e nevoie să vorbesc cu ea. Nici măcar puțin, finuț? Nu, deloc, nu deranjează de fapt pe nimeni! – m-a asigurat profesorul. OK, am zis. M-am întrebat în minte de ce mi-a mai zis-o, totuși. Poate ca să-mi spună că Voica e un copil normal? Dacă vorbește la ore, fără să deranjeze, înseamnă că e bine integrată în colectiv. L-am întrebat dacă se descurcă în limba germană. A, da, desigur! Nici nu și-a dat seama că germana nu e limba ei maternă. De unde suntem? Din Moldova, îi spun, și vreau să continui automat să-i descriu unde se află. După zâmbetul omului, mi-am adus aminte că e prof de geografie și nu are rost să-i țin o lecție cu harta țărilor Europei de est. Doar de doi ani suntem în Germania?! Nu ar spune deloc, judecând după cât de bine vorbește Voica..., și eu, de altfel, tatăl ei. Pe această notă agreabilă, i-am mulțumit și am plecat. Acasă am aflat că profesorul de geografie o întrebase pe Voica ce să-mi spună despre ea. Că sunt prietenoasă... - i-a sugerat Voica nesigură. Bine, i-a spus proful de geografie și i-a făcut din ochi complice.

Ieri a fost Paștele catolic. E prima sărbătoare de când ne-am mutat în noul nostru apartament pe Lore-Kullmer-Straße, 27. Ca în fiecare sărbătoare marcată cu roșu, Aurelia a ținut să se pregătească. Și ce dacă e catolic? Toată lumea sărbătorește, iar noi nu? În ajun a fiert și vopsit ouă cu fetele. A două zi, iepurele de Paște catolic a pregătit ceva surprize pentru fete și pentru noi. După micul dejun cu ouă colorate, ne-am dus la plimbare în Parcul dragonului (Drachenspielplatz) din cartier. 

Moș Crăciun i-a adus Voicăi un joc Monopoly, în locul furnicilor de casă cerute în scrisoare. Voicăi îi place jocul, mai ales atunci când câștigă. Atunci când pierde, își plânge de milă și i se trezește sensibilitatea pentru justiție socială și alte valori de stânga. Am jucat ieri cu ea aproape două ore în șir. Am reușit să impun monopolul pe o stradă și am câștigat. Voica a plâns în hohote. A doua zi, Voica a jucat cu Kira și a câștigat. Totuși, a zis că îi e mai interesant să joace cu mine. Kira cunoaște regulile, dar i se întâmplă să întrebe: e mult 100? Iar când Voica plânge, Kira refuză să-i ia banii sau chiar îi mai dă de la ea pe de asupra. Momentul cel mai palpitant e atunci când unul din jucători, de obicei Voica, aruncă cu bancnote de 100 pe care jucătorii trebuie să le prindă din zbor. Exercițiul se lasă de obicei cu sechele: căderi pe burtă, genunchi stâlciți. În partida de azi, Voica și-a schimbat tactica: nu-și cumpăra proprietăți pentru a nu-și irosi banii, până când și-a dat seama că trebuie să investești dacă vrei să-ți înmulțești venitul. Ideea jocului este, deci, de a încerca să monopolizezi și totodată de a-i împiedica pe ceilalți să impună monopolul. Dacă jucătorii sunt iscusiți, se stabilește un echilibru pe piață. O glorificare a capitalului și a pieței libere, în care, prin definiție, nu e loc pentru compasiune și solidaritate. Numai dacă unul din jucători nu e Kira.

În țara punctualității și a turnurilor cu ceas, Kira începe a tatona reperele alunecoase ale timpului. Pentru ea, ieri, mâine, poi-ieri sau alaltă-mâine sunt niște forme cu fond incert, un fel de a te da mare. La întoarcere de la cinema, discutăm despre popcorn. Cum e mai bun: sărat sau dulce? Kira intervine în forță spunând că, pe când avea șase ani și umbla la școală, a mâncat popcorn cu caramelă. Eu cu Voica ne uităm unul la altul și apoi ne umflăm de râs. Păi Kira, tu acum ai șase ani, și acum mergi la școală... Când de fapt ai mâncat popcorn dulce? – întreb eu, amuzat de expresia pe care a luat-o trecutul imperfect în graiul Kirei. Hai nu te supăra, Kira, îi tot ziceam noi pe drum ca să-i înmuiem obida. Noi am râs de simpatică ce ești! De ce te grăbești să devii roaba timpului?

Ca să mai diversificăm distracțiile, am inventat un joc muzical: Voica pune pe Youtube o piesă la alegere, apoi pun eu una preferată. Când ne par dansante, dansăm. Ea pune piese pop auzite de pe la școală sau de la Cassandra, care e adolescentă și știe mai multe piese „moderne”. Eu însă pun muzică de pe când eram tânăr: în special de pe la sfârșitul anilor 1980 sau pe acolo, mai toate rock: AC/DC, Metallica, Nirvana, PJ Harvey... Voicăi toate astea i se par grozav de vechi. Poate crede că pe vremea tinereții mele toată lumea asculta doar rock. Când îmi trece de rock greu, pun un Bob Dylan mai liniștit, și mai vechi. Pe ăsta îl cunosc!, s-a bucurat ea. De unde, tot de la noi, nu? Din Băieții care au schimbat lumea. Mă bucur că află ceva util din aceste cărți cu oameni care schimbă lumea. Unii chiar au schimbat-o. La un moment dat, ea pune o piesă pe care a auzit-o probabil toată lumea la vremea ei, sau aproape: „I’m a Barbie girl, in a Barbie world...”. Îmi aduc aduc bine aminte când am ascultat-o pentru prima dată la Top MTV, în 1995, pe când eram student în ultimul an la Iași. Îi spun Voicăi că piesa asta a apărut cu 17 ani înainte să se fi născut ea. A fost impresionată. I se părea „modernă”.

Aurelia și Kira au plecat acasă la Chișinău. Prin urmare, eu și Voica am rămas singuri acasă la Regensburg. Prima mare schimbare a fost simțită la micul dejun. Liniștea cu care mâncam, întreruptă de clinchetul tacâmurilor. Până atunci eram obișnuiți cu hârjonelile nesfârșite ale Kirei și Voicăi, de urletele și clovneriile Kirei, întreținute cu grijă de singurul său public țintă, Voica. Kira, te rog să mănânci, nu-ți mai bate joc de pâinea aceea! Voica, nu-ți mai pune picioarele pe scaunul Kirei! Kira, mănâncă din farfurie, nu de pe brațe! Voica, stai normal la masă, nu te culca pe scaun! Acum mâncăm în tihnă, fiecare cu gândurile sale, dar menținem aparența unei comuniuni. Am întrebat-o pe Voica dacă-i lipsește Kira. Nu știu, mi-a răspuns Voica, cred că da, cu ea era distractiv. Hm, oare cu mine cum e? Am surprins-o că imită, fără să vrea probabil, gesturile și expresiile Kirei. Chiar și eu evoc adesea glumele Kirei. M-ai insultat, îi ziceam adineauri Voicăi, încercând să reproduc mimica pe care o face Kira când spune asta. Bine, unele lucruri rămân inimitabile, de exemplu vocea bătrânei nesuferite, scoasă de Kira din adâncul burții. După prea-plinul pe care îl aducea Kira, viața noastră s-a potolit brusc la cote nefirești. Aurelia, de partea ei, ne întreținea spiritul casei cu mâncăruri alese, cu tradiții de sărbători și cu o anumită rutină care a devenit viața însăși.

Luăm micul dejun împreună, fără stress. E zi de weekend. Voica poate veni în sfârșit în pijama, lucru interzis în alte zile. Propun să discutăm ce facem azi. Eu vreau să merg la sport pe insulă, unde săptămâna trecută am mers cu Voica. Aurelia îmi amintește că trebuie să mergem și la magazin. Da, le punem fetelor un film după masă și mergem. Voica zice că nu vrea să rămână acasă singure. De ce? Se teme să nu ne mai întoarcem. Nu e prima dată când spune asta, observă Aurelia. De ce te temi? Ți-i teamă că te vom abandona? Chiar nu îți dai seama cât de tare ținem la tine, la voi? Ca să adaug greutate celor spuse de Aurelia, recurg la o figură de stil. Voichița, dacă cineva mi-ar impune să aleg între o mână și tine, te-aș alege desigur pe tine și aș da mâna, fără ezitare. Fără mână aș mai putea trăi, fără tine ba – îi zic eu apăsat. Voica e plăcut emoționată de o asemenea manifestare de afecțiune. O văd pe Kira puțin gânditoare și îi spun că, de dragul ei, aș da și a doua mână. Aurelia confirmă că e adecărat că ținem mai mult la ele decât la integritatea propriului corp. Din fericire nimeni nu ne cere să renunțăm la membrele noastre în schimbul fiicelor. Kira se uită la noi înduioșată, se apropie de fața mea și, în stilu-i specific, îmi susură în urehi pe un ton dezmierdător: și atunci, micuțu’ de tata, noi îți vom ridica lucrușoarele de pe jos, da? Da! Și voi veți fi mâinile mele.

Stăteam la masa din curtea blocului cu calculatorul după ce în prealabil am dezinfectat-o temeinic. A ieșit și Kira cu mine. Pe Voica nu am reușit să o conving să iasă. A dat de patima cetitului de la o vreme. Citește cărți groase de genul Miturile grecești (povestite haios) și Jurnalul unui puști. Mai nou, Aurelia îi citește și Harry Potter cu glas tare și apoi își povestesc complice una alteia scene hazlii din roman, spre ignoranța noastră – a mea și a Kirei. Kira, în schimb, iese de fiecare dată cu entuziasm oricând îi propun – eu pentru lucru la aer liber, ea pentru joacă. Îi scot și bicicleta. O împinge cu putere dintr-o parte a curții spre cealaltă. Dar atenție la mașini, Kira! Și oridecâte ori se aude un zgomot de mașină la celălalt capăt al curții, ea își trage de coarne bicicleta pe trotoar până trece pericolul. În acea dimineață, toate mașinile care au avut de dus ieșiseră și a rămas Kira stăpână pe tot drumul curții. Trebuia doar să țină seama să nu facă accident cu doamna Maria de la etajul întâi, cu domnul Andrei, omul de serviciu, care vorbește doar prin semne, și cu alți trecători ocazionali. La un moment dat, Kira vine la mine și îmi spune că a văzut un pui de struț. Scufundat în lucrul la calculator, nu am atras îndată atenție cuvintelor Kirei, după care, brusc, mi-am dat seama de ciudățenia sensului lor. Ce fel de struț, Kira? – Da, acolo e un pui de struț, - insistă ea. Hai să vedem, mă ridic eu în sfârșit de la calculator, destul de sceptic în privința celor auzite. Bucuroasă, Kira mă conduce pe bicicleta ei până la scara vecină, unde doamna Maria tocmai termina de spălat antreul. – Iată! Într-adevăr, lângă balconul de la etajul 1 (parter), pe jos alerga de colo-ncoace un pui de pasăre căzut din cuib. Părea să fie mai degrabă un porumbel, deși, după forma ciocului și pielea gâtului, acoperit ici-cole de tiuleie negre, ai zice într-adevăr că e un struț în miniatură. N-am stat mult pe gânduri, l-am prins în palme și l-am dus acasă. I-am găsit repede pe post de colivie o cutie de carton în antreu, din cele pregătite pentru împachetarea bagajelor, și i l-am arătat Aureliei. Nu s-a împotrivit, din fericire, intruziunii unui alt animal în casa noastră. Așa cum puiul piuia întruna, semn că e înfometat, am intrat imediat pe Youtube, care le știe toate, să aflu cum se hrănesc puii de poumbel. I-am făcut un soi de biberon dintr-un păhărel acoperit cu o bucată de pungă de polietilenă în care i-am pus o masă umezită din hrană de papagal și alte cereale. Struț sau Struțișor, după cum l-am botezat, nu s-a lăsat hrănit de la prima încercare. Văzând încercările repetate și mereu eșuate ale puiului de a îngurgita hrana, Kira și Voica au început a scânci de se făcuse o hărmălaie din care îți venea greu să deslușești ceva cu rost. Degrabă, puiul s-a obișnuit cu noua metodă de hrană și s-a încetățenit în casa noastră. Mândră de găselnița ei, Kira îmi spunea, când mai ieșeam afară, că merge să mai caute lucruri interesante, de genul puiului de struț sau al șobolanului mort, găsit într-o altă zi la tulpina unui tufar. 

Mâine se încheie două săptămâni de când Struț a intrat în casa noastră. Îl învățăm să ciugulească, să zboare și, de câteva zile, îl scoatem afară pentru a-i ușura reintregarea în mediul natural. Azi dimineață l-am scos afară în fața blocului și i-am presărat crupe de grâu, să vină și alți hulubi din ogradă. S-au adunat ciucuri în jurul lui. La început părea stânjenit, apoi, însă, s-a lăsat absorbit de calda societate a porumbeilor. Ciugulea în voie, de rând cu ceilalți, până când, ca din senin, a sărit un pui de pisică. L-a reperat îndată din mulțimea păsărilor mature și era cât pe ce să-l înșface, dacă nu i-aș fi sărit în apărare. Ai grijă, Struț! Când te vom lăsa să zbori la libertatea jinduită, cine te va mai apăra?

A trebuit să merg la magazin și am hotărât să merg cu bicicleta și să o iau și pe Kira. N-am mai mers de mult pe bicicletă cu Kira. Vroiam să dau vina pe pandemie, dar nu era de asta. În tot cazul, am urcat pe biciletă cu Kira și ne-am simțit ca pe vremuri când o duceam pe bicicletă la grădiniță și apoi la magazin și apoi acasă. Kira era încântată. Îmi tot spunea drăgălășenii de genul că sunt cel mai bun tată de pe lume, de pe glob. M-am simțit puțin aiurea, odată ce a trebuit să-mi plimb copilul pe bicicletă ca să-mi spună asemenea complimente. După ce am luat de ce am avut nevoie de la magazin, i-am propus să revedem grădinița. Era entuziasmată. La poarta grădiniței, am coborât, am deschis poarta cu grijă și am pășit înăuntru. Era o pustietate ciudată pentru acel loc. O priveliște demnă de un film anti-utopic, post-nuclear. În schimb peluzele erau verzi, iarba deasă, bine tunsă. Ne-am dus până la terenul Kirei. Și acolo iarba verde, viguroasă, iar în centrul peluzei o mașină de lemn. Kira a urcat repede în ea, a condus-o puțin, apoi s-a sculat să exploreze terenul și am văzut o altă mașină. E o pisică acolo, îmi spune ea. Într-adevăr, era o pisică care se uita la noi mirată că am călcat pe acolo și că i-am mai deranjat și somnul. La un moment dat a apărut și paznicul. Acesta nu părea nemulțumit. I-am spus cine suntem și că ne jucăm puțin și plecăm. A spus că bine bine, numai să nu facem gălăgie. Părea mai degrabă mulțumit că toate aceste utilaje bine păzite de el își regăsesc în sfârșit rostul, câtuși de puțin, măcar pentru cineva. La ieșire din curtea grădiniței, am urcat pe bicicletă. Kira îmi spune că nu m-ar da nici pentru un milion de diamante de mărimea unui mare uriaș prietenos. Înainte, Kira și Voica spuneau că nu-l vor da pe Blue nici pentru un miliard de diamante mari cât niște balene albastre. M-am simțit copleșit. Asociația indirectă cu marele uriaș prietenos m-a flatat și ea. Am apăsat pe pedala bicicletei, iar Kira s-a lipit de spinarea mea.

Una din serile trecute le-am citit fetelor din cărțile lor, dăruite la zilele lor de naștere – cărțile făcute din jurnalele noastre de familie și desenele lor. De fiecare când citim din aceste cărți ne îmbunăm cu toții, ne trec fărâmile de supărare uitate peste zi și ne umplem de multă multă iubire unii pentru alții. Una din amintirile citite era despre cum ne-am dus cu Voica la pădure într-o dimineață de toamnă (2019) și cum ea își meșterea bărcuțe din scoarță de copac în timp ce eu îmi făceam exercițiile de respirație. După ce am terminat de citit, Voica a rămas înduioșată și visătoare. A doua zi dimineață s-a trezit mai devreme, pe la 7.00. I-am propus să meargă cu mine la pădure, mai mult din politețe, pentru că știam că mă refuză de fiecare dată în ultimul timp. M-a refuzat și de această dată și tocmai mă gândeam că oare ce s-a schimbat în ea, în noi, încât fiică-mea cea mare nu mai vrea să meargă diminețile cu mine la pădure. M-am îmbrăcat și eram gata să ies când Voica îmi zice că vrea și ea. Minunat, Voica, haide! Am alergat până la pădure. Observ că este mult mai rezistentă la alergat decât înainte. Ne îndreptăm spre poiana cea mare, pentru că știu că fetelor le place acolo cel mai mult. Ea însă zice că vrea la Poiana Nucului. De ce? Nu-mi spune. Mergem, dacă vrei, Voica. Dar ai grijă la melci, că-s mai mulți azi de la ploile din zilele trecute. Ajungem în poiană. Voica o inspectează ca să vadă ce s-a schimbat de când a fost ultima dată. A reperat nucul, copacul cu liane, cărarea. Eu îmi fac exercițiile, iar ea caută ceva prin iarbă și pe lângă copac. Uite, scorbura în care am ascuns atunci bărcuțele, îmi zice. Găsește o scoarță mică desprinsă din tulpina copacului și se căznește să meșterească ceva cu ea. O bărcurță. Dar nu-i iese și e nemulțumită. Îmi întrerup exercițiul și mă ofer să o ajut. Caut o scoarță mai subțire. Găsesc una, dar același rezultat. Voica pare dezamăgită. Nu-și dă seama ce s-a schimbat între timp încât nu-i mai reușește. Mai caut prin iarbă un material mai potrivit când, ce să văd? O pană lungă, frumoasă, de o nuanță de gri și cu vergeturi albe fine. I-o arăt Voicăi și ea se luminează pe dată. Îmi dau seama ce caută de fiecare dată Voica la pădure: o aventură. În timp ce eu caut de fiecare dată același lucru: eternul început, mereu același. Voica se concentrează în întregime asupra penei, în timp ce eu pot să-mi termin exercițiile. Mă întreabă oare de la ce pasăre a căzut pana. Oare era bolnavă? Oare trăiește în această pădure sau a venit în vizită? Acasă își arată comoara Kirei și Aureliei. Aurelia face un uau admirativ. Kira se miră și ea, deși cu un sentiment cam amestecat.

Ieri a început sezonul cadourilor de ziua Kirei. Unul din ele a venit cu anticipație de 10 zile – un papagal cu penaj albastru, ai zice că e chiar pasărea albastră. Voica îl aștepta cel mai mult, știind dinainte despre ce va fi vorba. L-a numit Blue. Kira, în schimb, a rămas puțin descumpănită. Se vede că se aștepta la altceva. Aurelia nu vroia să-i mai ia o jucărie de plastic, a câta? Din toate animalele de companie posibile, ne-am oprit asupra celui pe care îl credeam cel mai puțin solicitant. (În paranteze fie spus, stăpâna unui cățel de vânzare a sfătuit-o pe Aurelia că, dacă suntem atașați de valori materiale, de genul mobilă moale și covoare, atunci mai bine să nu...). Ne-am gândit că un animal le va face viața de carantină mai veselă. Efectul a fost însă contrariu celui așteptat în cazul Kirei. A devenit geloasă. I se părea că îl iubim mai mult decât pe ea. Seara ne-am jucat în unul din jocurile ei preferate. Se face că ea e Aurelia, eu sunt Petru, mereu același, Aurelia e Voica, iar Voica e Kira. Apoi se uită la colivia papagalului și adaugă: și să ne prefacem că papagalul, și cușca lui, nu există. Am acceptat scenariul ei și am pus muzică clasică – eu făceam reverințe de prinț, ea de prințesă, apoi brusc ne luam de braț și ne prindeam într-o horă îndrăcită și râdeam de ne țineam de burtă. După, ne mai linișteam puțin și o luam de la capăt.

De ziua Voicăi, cadouri de dimineață toată ziua. În carantină, am sărbătorit în sânul familiei restrânse. Am mers la pădure și am facut picnic cu șampanie non-alcoolică, în semi-clandestinitate, după care am început cu toții a râde contagios.

Kira mă întreabă câți ani am. 45 – îi spun eu. Se gândește puțin și mă mai întreabă, după cum îi firea delicată: nu-i așa că tu ești puțin mai bătrân decât noi, doar puțin puțin?...

Kira scrie tot mai frumos – într-un alfabet compus de ea ad-hoc care amintește de sanscrită. Aurelia i-a spus că poate în viața anterioară a fost indiancă. Kira a venit la mine și mi-a spus că în copilărie a trăit în India și de asta știe limba indiană. Iar dacă vreau, mă poate învăța și pe mine niște cuvinte. Am acceptat docil. În loc de geam voi spune devin. Pentru covor, voi zice defuz. Vreau o carte – deon. Și tot așa... Împăratul indienilor e nimeni altul decât Regele nemuritorilor, care are și o regină... Își depăna amintirile din viața anterioară cu atâta seriozitate încât mă minunam cât de multe le știe și le-a trăit. Ai zice că are o mie de ani, nu cinci fără o lună...