Luăm micul dejun împreună, fără stress. E zi de weekend. Voica poate veni în sfârșit în pijama, lucru interzis în alte zile. Propun să discutăm ce facem azi. Eu vreau să merg la sport pe insulă, unde săptămâna trecută am mers cu Voica. Aurelia îmi amintește că trebuie să mergem și la magazin. Da, le punem fetelor un film după masă și mergem. Voica zice că nu vrea să rămână acasă singure. De ce? Se teme să nu ne mai întoarcem. Nu e prima dată când spune asta, observă Aurelia. De ce te temi? Ți-i teamă că te vom abandona? Chiar nu îți dai seama cât de tare ținem la tine, la voi? Ca să adaug greutate celor spuse de Aurelia, recurg la o figură de stil. Voichița, dacă cineva mi-ar impune să aleg între o mână și tine, te-aș alege desigur pe tine și aș da mâna, fără ezitare. Fără mână aș mai putea trăi, fără tine ba – îi zic eu apăsat. Voica e plăcut emoționată de o asemenea manifestare de afecțiune. O văd pe Kira puțin gânditoare și îi spun că, de dragul ei, aș da și a doua mână. Aurelia confirmă că e adecărat că ținem mai mult la ele decât la integritatea propriului corp. Din fericire nimeni nu ne cere să renunțăm la membrele noastre în schimbul fiicelor. Kira se uită la noi înduioșată, se apropie de fața mea și, în stilu-i specific, îmi susură în urehi pe un ton dezmierdător: și atunci, micuțu’ de tata, noi îți vom ridica lucrușoarele de pe jos, da? Da! Și voi veți fi mâinile mele.

În prima zi când am dus-o pe Kira la grădiniția Uni-Kum din campusul universitar din Regensburg, ea stătea tăcută și răsfoia o carte, în timp ce eu vorbeam cu doamna Julieta, directoarea grădiniței, care mi-a vorbit 45 de minute despre regulile așezământului. Am dat mereu din cap, asigurând-o că sunt de acord: Ja, ja! E o grădiniță cu totul diferită de cea de la Chișinău. În primul rând, ca arhitectură. E o construcție post-modernă ce amintește a bordei – o parte a clădirii e literalmente îngropată în pământ, pe când acoperișul se ridică în acea parte la doar câteva coate deasupra nivelului pământului. O altă parte a clădirii are geamuri mari, cu o latură deschisă spre parc, iar cealaltă, unde vin părinții să-și ia și să-și aducă copiii, dă spre stradă (dar nu direct în stradă). După ce mi-a vorbit despre reguli, doamna Julieta ne-a făcut un tur prin grădiniță. Ne-a arătat sala de gimnastică și sport, care poate fi adaptată și pentru dormitor, dacă este nevoie (aici copiii dorm la amiază doar cei care vor). Apoi ne-a arătat sala de experimente, unde copiii pot combina diverse soluții. Am trecut meteoric pe lângă o clasă. Am întrezărit un mic teren de joacă în interiorul clasei, în care copiii puteau urca pe niște scări. Când am ajuns la geamul ce dădea spre parc, un iepuraș tocmai traversa peluza. Acel iepuraș mi-a servit drept personaj în mai multe povești de seară pentru Kira. Când Voichița a fost într-o zi cu Aurelia să o ia pe Kira și a văzut grădinița, a prins a plânge de nu se putea potoli, decât după ce a ajuns acasă. Am încercat să o consolez, spunându-i că și eu am avut același sentiment. Dacă aș fi avut așa o grădiniță, cred că acum aș fi fost mai bun, mult mai bun, și mai senin – probabil...