Moș Crăciun i-a adus Voicăi un joc Monopoly, în locul furnicilor de casă cerute în scrisoare. Voicăi îi place jocul, mai ales atunci când câștigă. Atunci când pierde, își plânge de milă și i se trezește sensibilitatea pentru justiție socială și alte valori de stânga. Am jucat ieri cu ea aproape două ore în șir. Am reușit să impun monopolul pe o stradă și am câștigat. Voica a plâns în hohote. A doua zi, Voica a jucat cu Kira și a câștigat. Totuși, a zis că îi e mai interesant să joace cu mine. Kira cunoaște regulile, dar i se întâmplă să întrebe: e mult 100? Iar când Voica plânge, Kira refuză să-i ia banii sau chiar îi mai dă de la ea pe de asupra. Momentul cel mai palpitant e atunci când unul din jucători, de obicei Voica, aruncă cu bancnote de 100 pe care jucătorii trebuie să le prindă din zbor. Exercițiul se lasă de obicei cu sechele: căderi pe burtă, genunchi stâlciți. În partida de azi, Voica și-a schimbat tactica: nu-și cumpăra proprietăți pentru a nu-și irosi banii, până când și-a dat seama că trebuie să investești dacă vrei să-ți înmulțești venitul. Ideea jocului este, deci, de a încerca să monopolizezi și totodată de a-i împiedica pe ceilalți să impună monopolul. Dacă jucătorii sunt iscusiți, se stabilește un echilibru pe piață. O glorificare a capitalului și a pieței libere, în care, prin definiție, nu e loc pentru compasiune și solidaritate. Numai dacă unul din jucători nu e Kira.

În țara punctualității și a turnurilor cu ceas, Kira începe a tatona reperele alunecoase ale timpului. Pentru ea, ieri, mâine, poi-ieri sau alaltă-mâine sunt niște forme cu fond incert, un fel de a te da mare. La întoarcere de la cinema, discutăm despre popcorn. Cum e mai bun: sărat sau dulce? Kira intervine în forță spunând că, pe când avea șase ani și umbla la școală, a mâncat popcorn cu caramelă. Eu cu Voica ne uităm unul la altul și apoi ne umflăm de râs. Păi Kira, tu acum ai șase ani, și acum mergi la școală... Când de fapt ai mâncat popcorn dulce? – întreb eu, amuzat de expresia pe care a luat-o trecutul imperfect în graiul Kirei. Hai nu te supăra, Kira, îi tot ziceam noi pe drum ca să-i înmuiem obida. Noi am râs de simpatică ce ești! De ce te grăbești să devii roaba timpului?

M-am întors mai devreme la Regensburg, cu treburi legate de bursă, în timp ce fetele au mai rămas trei săptămâni la Chișinău (Mugurel, Căușeni...). Rămas singur, m-am cufundat în muncă. Serile citesc diverse și privesc filme politice, istorice sau SF, pe care nu le-aș fi văzut cu Aurelia. Iar sâmbăta și mai ales duminica sunt zilele plimbatului cu bicicleta și pe jos. Într-o duminică am urmat un traseu pe Komoot (o aplicație cu trasee pentru hiking și călătorii cu bicicleta). Am mers mai întâi cu bicicleta vreo 5 km până într-un sat din apropiere, Schöndorf, apoi am mers mult pe jos, prin pădure, câmpuri, un sat, iarăși câmpuri, un teren muntos, pădure și punctul de pornire. Totul mi-a luat vreo 4-5 ore, cu tot cu popasuri. Azi, însă, mi-am zis că nu am nevoie de Komoot. Am mai fost cu Aurelia și copiii prin pădurea care se întinde pe o vale de-a lungul Dunării. Când ajungi în deal, câmpii, crânguri, pomi și sate cât cuprinde. Cu Aurelia și copiii am mers cel mai departe până la o capelă pe un vârf de deal, o mică casă de rugăciuni, cum sunt multe pe aici. Făcusem aici și un picnic pe iarbă. Ușa era deschisă pentru cei care ajungeau pe acel vârf de deal și simțeau nevoia de a se ruga. Acum am traversat pădurea, am coborât în vale, abia de m-am oprit la casa de rugăciuni și am mers mai departe. Am luat-o pe deal la pas în direcția opusă celei din care veneam. De fiecare dată când ajungeam aici înainte, mă uitam cu un fel de jind la dealurile pe care voiam să le străbat și să înfrunt orizont după orizont. Acum mi-am luat drept reper un crâng pe un vârf de deal. Reperul era firește convențional, pentru că știam că după un deal apare altul. Scopul era cel de a merge. Și de a contempla împrejurimile. Mă minunam de ordine și de respectul locuitorilor acelor locuri pentru spațiul privat și pentru cel public. Nu cred că am văzut pe jos vreun chiștoc de țigară tot drumul pe care l-am parcurs. Mă lăsam dus de drumuri, iar când ajungeam la o răscruce o luam pe drumul care mă invita mai mult. Dacă îmi părea că greșesc, mă întorceam înapoi și o luam pe celălalt drum. Nu puteam ocoli bucățile de pădure care se așterneau între câmpuri. Cele mai multe suprafețe erau cu culturi agricole. Am văzut și terenuri lăsate dinadins în paragină pe care creșteau în voie iarbă, flori și spini. Un panou informa că acest teren este lăsat neprelucrat pentru insecte și animale. „Păstrați liniște”, îndemna în sfârșit panoul. Am mers în liniște, ca și până atunci, până la o pădure. Am hălăduit puțin, apoi m-am așezat la poalele pădurii. Zumzetul gâzelor și ciripitul păsărilor era acompaniat de zgomotul unui tractor care se auzea lucrând în zări, de parcă venea de undeva din copilărie.

Ca să mai diversificăm distracțiile, am inventat un joc muzical: Voica pune pe Youtube o piesă la alegere, apoi pun eu una preferată. Când ne par dansante, dansăm. Ea pune piese pop auzite de pe la școală sau de la Cassandra, care e adolescentă și știe mai multe piese „moderne”. Eu însă pun muzică de pe când eram tânăr: în special de pe la sfârșitul anilor 1980 sau pe acolo, mai toate rock: AC/DC, Metallica, Nirvana, PJ Harvey... Voicăi toate astea i se par grozav de vechi. Poate crede că pe vremea tinereții mele toată lumea asculta doar rock. Când îmi trece de rock greu, pun un Bob Dylan mai liniștit, și mai vechi. Pe ăsta îl cunosc!, s-a bucurat ea. De unde, tot de la noi, nu? Din Băieții care au schimbat lumea. Mă bucur că află ceva util din aceste cărți cu oameni care schimbă lumea. Unii chiar au schimbat-o. La un moment dat, ea pune o piesă pe care a auzit-o probabil toată lumea la vremea ei, sau aproape: „I’m a Barbie girl, in a Barbie world...”. Îmi aduc aduc bine aminte când am ascultat-o pentru prima dată la Top MTV, în 1995, pe când eram student în ultimul an la Iași. Îi spun Voicăi că piesa asta a apărut cu 17 ani înainte să se fi născut ea. A fost impresionată. I se părea „modernă”.

Aurelia și Kira au plecat acasă la Chișinău. Prin urmare, eu și Voica am rămas singuri acasă la Regensburg. Prima mare schimbare a fost simțită la micul dejun. Liniștea cu care mâncam, întreruptă de clinchetul tacâmurilor. Până atunci eram obișnuiți cu hârjonelile nesfârșite ale Kirei și Voicăi, de urletele și clovneriile Kirei, întreținute cu grijă de singurul său public țintă, Voica. Kira, te rog să mănânci, nu-ți mai bate joc de pâinea aceea! Voica, nu-ți mai pune picioarele pe scaunul Kirei! Kira, mănâncă din farfurie, nu de pe brațe! Voica, stai normal la masă, nu te culca pe scaun! Acum mâncăm în tihnă, fiecare cu gândurile sale, dar menținem aparența unei comuniuni. Am întrebat-o pe Voica dacă-i lipsește Kira. Nu știu, mi-a răspuns Voica, cred că da, cu ea era distractiv. Hm, oare cu mine cum e? Am surprins-o că imită, fără să vrea probabil, gesturile și expresiile Kirei. Chiar și eu evoc adesea glumele Kirei. M-ai insultat, îi ziceam adineauri Voicăi, încercând să reproduc mimica pe care o face Kira când spune asta. Bine, unele lucruri rămân inimitabile, de exemplu vocea bătrânei nesuferite, scoasă de Kira din adâncul burții. După prea-plinul pe care îl aducea Kira, viața noastră s-a potolit brusc la cote nefirești. Aurelia, de partea ei, ne întreținea spiritul casei cu mâncăruri alese, cu tradiții de sărbători și cu o anumită rutină care a devenit viața însăși.

Luăm micul dejun împreună, fără stress. E zi de weekend. Voica poate veni în sfârșit în pijama, lucru interzis în alte zile. Propun să discutăm ce facem azi. Eu vreau să merg la sport pe insulă, unde săptămâna trecută am mers cu Voica. Aurelia îmi amintește că trebuie să mergem și la magazin. Da, le punem fetelor un film după masă și mergem. Voica zice că nu vrea să rămână acasă singure. De ce? Se teme să nu ne mai întoarcem. Nu e prima dată când spune asta, observă Aurelia. De ce te temi? Ți-i teamă că te vom abandona? Chiar nu îți dai seama cât de tare ținem la tine, la voi? Ca să adaug greutate celor spuse de Aurelia, recurg la o figură de stil. Voichița, dacă cineva mi-ar impune să aleg între o mână și tine, te-aș alege desigur pe tine și aș da mâna, fără ezitare. Fără mână aș mai putea trăi, fără tine ba – îi zic eu apăsat. Voica e plăcut emoționată de o asemenea manifestare de afecțiune. O văd pe Kira puțin gânditoare și îi spun că, de dragul ei, aș da și a doua mână. Aurelia confirmă că e adecărat că ținem mai mult la ele decât la integritatea propriului corp. Din fericire nimeni nu ne cere să renunțăm la membrele noastre în schimbul fiicelor. Kira se uită la noi înduioșată, se apropie de fața mea și, în stilu-i specific, îmi susură în urehi pe un ton dezmierdător: și atunci, micuțu’ de tata, noi îți vom ridica lucrușoarele de pe jos, da? Da! Și voi veți fi mâinile mele.

În prima zi când am dus-o pe Kira la grădiniția Uni-Kum din campusul universitar din Regensburg, ea stătea tăcută și răsfoia o carte, în timp ce eu vorbeam cu doamna Julieta, directoarea grădiniței, care mi-a vorbit 45 de minute despre regulile așezământului. Am dat mereu din cap, asigurând-o că sunt de acord: Ja, ja! E o grădiniță cu totul diferită de cea de la Chișinău. În primul rând, ca arhitectură. E o construcție post-modernă ce amintește a bordei – o parte a clădirii e literalmente îngropată în pământ, pe când acoperișul se ridică în acea parte la doar câteva coate deasupra nivelului pământului. O altă parte a clădirii are geamuri mari, cu o latură deschisă spre parc, iar cealaltă, unde vin părinții să-și ia și să-și aducă copiii, dă spre stradă (dar nu direct în stradă). După ce mi-a vorbit despre reguli, doamna Julieta ne-a făcut un tur prin grădiniță. Ne-a arătat sala de gimnastică și sport, care poate fi adaptată și pentru dormitor, dacă este nevoie (aici copiii dorm la amiază doar cei care vor). Apoi ne-a arătat sala de experimente, unde copiii pot combina diverse soluții. Am trecut meteoric pe lângă o clasă. Am întrezărit un mic teren de joacă în interiorul clasei, în care copiii puteau urca pe niște scări. Când am ajuns la geamul ce dădea spre parc, un iepuraș tocmai traversa peluza. Acel iepuraș mi-a servit drept personaj în mai multe povești de seară pentru Kira. Când Voichița a fost într-o zi cu Aurelia să o ia pe Kira și a văzut grădinița, a prins a plânge de nu se putea potoli, decât după ce a ajuns acasă. Am încercat să o consolez, spunându-i că și eu am avut același sentiment. Dacă aș fi avut așa o grădiniță, cred că acum aș fi fost mai bun, mult mai bun, și mai senin – probabil...