Eram în apartamentul de pe Hinter der Grieb când Aurelia porni de departe a mă pregăti pentru o decizie luată dinainte. Avem nevoie de un papagal. Am zis un nu hotărât. Aveam o groază de argumente. O pasăre în colivie e pentru mine o contradicție în termeni, un fel de dragoste împotriva firii, o violență ontologică. Nu în ultimul rând, administratorii casei nu ne permit să ținem animale de companie. Acest argument ar fi trebuit să fie zdrobitor. Doar că în câteva zile ne mutam în alt apartament, pe Lore-Kullmer-Straße.
Trebuia să fie o replică a lui Blue. Doar că era
verde. Și l-am chemat Green. După ce ne-am împrietenit, l-am numit Grișa. Dar
el nu a vrut să fie o replică a lui Blue. Și s-a răzbunat în felul său. Blue ne
căuta compania. Green s-a ferit de noi cu strășnicie. E drept că, atunci când nu
mai avea hrană în colivie, Green ne mânca din palmă, spre jubilarea tuturor. După
ce s-a izbit o dată de geam în tentativa firească de a evada, a învățat a zbura
cu grijă de la o lustră la alta. Cel mai mult îi plăcea să stea de vorbă cu
propria sa imagine în oglindă. Dar de când a început să roadă colțul oglinzii, încercând
cu deznădejde să pătrundă dincolo, am acoperit-o cu un șal de-al Aureliei. Și i-am
astupat lui Green ultima speranță de evadare.
A trecut o vreme și Aurelia a mai vrut să vorbească
ceva serios cu mine. Iarăși, decizia părea luată. Copiii au nevoie de un animal
de companie, un câine sau pisică. Am zis nu, în ruptul capului nu. De astă dată
m-am hotărât să rămân de neclintit. Aveam argumente imbatabile. Un câine sau
pisică în apartament e ca un papagal în colivie – o siluire a ființei, o
rebeliune împotriva naturii. În plus, un animal ne-ar îngrădi serios libertatea
de circulație. Doar în anul 2022, am călătorit în străinătate de cel puțin cinci
ori. Și de zeci de ori în interiorul Germaniei.
Am hotărât colectiv și democratic, prin sufragiu universal, că se va numi Luna. E drept că Voica și-a arogat dreptul de veto când rezultatul votului o dădea învingătoare pe Sara. Luna, însă, ne-a împăcat pe toți. Și a adus multă dragoste și lumină în căminul nostru. În plus, a găsit abordarea potrivită pentru a se împrieteni cu Green, care îi ținea la distanță pe bipezi. Pasărea l-a acceptat repede drept partener de joacă și tovarăș de captivitate.
Atunci când Green n-a mai vrut să mimeze evadarea dintr-o colivie mai mică într-una mai mare, s-a aplecat meditativ pe bățul din vârful cuștii, sfidând cu îndărătnicie ușa deschisă. Spre seară l-am găsit țeapăn pe pardoseala coliviei. A fost singurul moment când s-a lăsat mângâiat fără să protesteze. L-am condus cu alai în ultimul zbor. Înainte de a-l încredința pământului, l-am introdus cu grijă într-o pungă de hârtie, dar fetele s-au împotrivit energic, așa că l-am scos din pungă spre a-i ușura contactul cu universul.Seara am meditat pe rând despre cum ne-am dori să fim conduși pe ultimul drum. Voica vrea să-și doneze organele și scheletul pentru a fi studiat de alți copii la orele de biologie. Aurelia zice că preferă corpul să-i fie ars, iar cenușa să-i fie azvârlită pe Dunăre la vale și de acolo în mare. Eu mi-am dorit să fiu lăsat să zac pe câmp spre bucuria jivinelor. Kira nu s-a hotărât ce transport să ia cu destinație veșnicie. La o altă discuție, când Aurelia s-a arătat dispusă să accepte de a fi îngropată în chip tradițional, Kira s-a lăsat tentată de șansa de a zace lângă mamă-sa întru vecie.