jurnal de tatic

În prima zi când am dus-o pe Kira la grădiniția Uni-Kum din campusul universitar din Regensburg, ea stătea tăcută și răsfoia o carte, în timp ce eu vorbeam cu doamna Julieta, directoarea grădiniței, care mi-a vorbit 45 de minute despre regulile așezământului. Am dat mereu din cap, asigurând-o că sunt de acord: Ja, ja! E o grădiniță cu totul diferită de cea de la Chișinău. În primul rând, ca arhitectură. E o construcție post-modernă ce amintește a bordei – o parte a clădirii e literalmente îngropată în pământ, pe când acoperișul se ridică în acea parte la doar câteva coate deasupra nivelului pământului. O altă parte a clădirii are geamuri mari, cu o latură deschisă spre parc, iar cealaltă, unde vin părinții să-și ia și să-și aducă copiii, dă spre stradă (dar nu direct în stradă). După ce mi-a vorbit despre reguli, doamna Julieta ne-a făcut un tur prin grădiniță. Ne-a arătat sala de gimnastică și sport, care poate fi adaptată și pentru dormitor, dacă este nevoie (aici copiii dorm la amiază doar cei care vor). Apoi ne-a arătat sala de experimente, unde copiii pot combina diverse soluții. Am trecut meteoric pe lângă o clasă. Am întrezărit un mic teren de joacă în interiorul clasei, în care copiii puteau urca pe niște scări. Când am ajuns la geamul ce dădea spre parc, un iepuraș tocmai traversa peluza. Acel iepuraș mi-a servit drept personaj în mai multe povești de seară pentru Kira. Când Voichița a fost într-o zi cu Aurelia să o ia pe Kira și a văzut grădinița, a prins a plânge de nu se putea potoli, decât după ce a ajuns acasă. Am încercat să o consolez, spunându-i că și eu am avut același sentiment. Dacă aș fi avut așa o grădiniță, cred că acum aș fi fost mai bun, mult mai bun, și mai senin – probabil...

Kira are mai mulți educatori: doamna Julieta, Anne-Katrin, Sebastian (da, da, un bărbat-educator!) și Lisa, preferata Kirei... Și Sebastian e preferat, când îi citește cărți. Dar și Anne-Katrin e bună cu ea, dar ea e mai mult cu copiii mai mici. În primele zile, Kira se ducea la grădiniță cu bucurie. Ba chiar cu entuziasm. Nu se lăsa invitată de două ori să se îmbrace, apoi la micul dejun, deși parcurgem în fiecare dimineață un drum destul de lung până acolo. De la o vreme, însă, Kira nu a mai vrut la grădiniță. Mai ales când a înțeles că trebuie să meargă în fiecare zi acolo, în afară de weekend. Tot întreba când vine weekendul, iar când îi spuneam că până la weekend mai sunt câteva zile, a trecut la scâncete și plânsete. Când nici acestea nu au mai funcționat, a început a ne spune ba că educatorii o neglijează, că nu vorbesc româna, ba că alți copii – Marlena, da! – îi interzic să facă diverse lucruri. Într-o dimineață, mergeam în autobuz cu ea și, pentru prima dată de când suntem la Regensburg, mi-a spus că îi este dor de Moldova. – Cum, ți-e dor de cineva anume sau...? – o întreb eu. – Nu, așa...

Am scurtat spontan ziua de grădiniță cu o oră. Și am decis că voi merge să vorbesc cu directoarea grădiniței. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, Anne-Katrin, care vorbește engleza, mi-a propus să mă sune la telefon într-o zi să vorbim despre Kira, grădiniță și altele, așa cum se face de regulă cu toți părinții. La telefon, Anne-Katrin a fost deschisă și binevoitoare. Mi-a spus că e normal ca un copil să aibă sentimente ambivalente față de grădiniță. Și e normal că și le exprimă față de părinți. Dar a lăudat-o foate mult pe Kira, mi-a spus cât de deșteaptă este, cât de bine comunică cu ceilalți copii, și cu cei mari și cu cei mici (îi place să fie protectivă față de unii copii mai mici, dar s-a împrietenit cu fetele mai mari). Discuția ne-a mai liniștit. Cred că asta a și urmărit.

Carantina a grăbit vacanța de Crăciun cu două zile. Și se prevedea să o prelungească cu vreo două-trei săptămâni. Totuși, azi Voica a afost acceptată pentru un „program special” destinat „cazurilor de urgență”. Am argumentat – și pe bună dreptate – că Voica are nevoie de comunicare cu colegii și învățătoarea pentru a-și menține și îmbunătăți germana. Am cerut și pentru Kira să fie acceptată în „programul special”, măcar trei zile pe săptămână. Așteptăm răspunsul, dar Kira a și început să aplice metodele ei tradiționale de rezistență pasivă: boscorodit anti-grădiniță pe timp de zi și plânset cu lacrimi șiroaie înainte de somn. Și Voica s-a arătat la început nemulțumită că trebuie să meargă din nou la școală. Apoi, a condiționat mersul la școală cu participarea în „programul special” a Selinei. I-am zis că e foarte probabil, dar nu-i pot garanta nimic. Cred că pentru Voica mai contează o prezență la școală, numele cui nu îl voi divulga acum, din motive de confidențialitate.

Voica a marcat pe harta Regensburgului școala ei pe Landshuter Strasse. Cu această ocazie a reinserat-o și pe harta ei mentală. Azi au fost scoase decorațiile de iarnă de pe toate străzile. Abia de am reușit să marcăm Crăciunul pe vechi. Orașul a devenit puțin mai obișnuit. Vacanța s-a încheiat. Începe un nou an. Cu noua sa rutină și aceleași vechi surprize. 2021, oare ce ne rezervi?

PS: Mergând cu autobuzul spre grădiniță, Kira îmi spune la un moment dat: „Știi, aș vrea ca grădinița să fie mai mare, să aibă două etaje. La etajul doi să stea copiii, iar la primul – adulții. Și voi să stați la primul.”