Organele „degitale” sau „vegetale”?

Dintr-o scrisoare de la bunelu' Ion:

Lucram în grădină și lucrând mi-am amintit o discuție cu fiica voastră cea mare, când a fost la noi ultima dată. Și am izbucnit în râs. Am râs cu mine însumi. Și când omul râde de unul singur și parcă pentru sine nu e lucru bun. Ia vedeți și voi dacă-s normal la cap.
Eu am întrebat-o pe Voichita ce a învățat ieri la grădiniță și ea a început să-mi povestească. Lucrul asupra cărui a stăruit în mod deosebit a fost lecția despre corpul uman. Dintre toate organele din care e făcut omul cele mai interesante sunt, vorba dânsei, „organele degitale (sic!)”. Eu am crezut că e vorba de mâini, picioare, organele care au degete. Chiar un coleg cu doctorat habilitat în diplomă este convins că expresia „în format digital” ar însemna să bați tastatura cu degetele. Când însă am mai pus niște întrebări de adâncire a subiectului fata s-a desconspirat prin a-mi arăta prin gesturi cam despre ce organe e vorba și atunci: „Aha reacția”, evrika! - organe genitale, despre ele îmi tot vorbea nepoata. Am izbucnit în râs. Azi în grădină nu a fost altceva decât o simplă joacă a memoriei mele hotărând să mă înveselească.

Din postarea Aureliei:

"Azi la grădiniţă am vorbit despre organele „vegetale”.
"...?"
"Ce, nu ştii? Săptămâna asta noi învăţăm corpul uman."

La ultima ședere la bunei, Voica a desenat și a discutat pe teme filozofice, existențiale. Mai întîi a desenat o floare cu diverse rosturi ale ei în viață: florile în cîmpie, floarea dăruită, floarea care moare (cu capul în jos). Apoi a discutat cu bunelu’ despre rostul omului în viață și despre fericire. – Tu, bunelu’, ce rost ai în viață? – Hm, grea întrebare îmi pui, Voica, dar tu, care crezi că e rostul tău, îi întoarce el întrebarea în chip maieutic. – Eu..., păi mie îmi place să cînt, să dansez... Dar spune-mi tu, bunelu’... – Păi uite, cred că am și eu cîteva rosturi bune în viață: am niște studenți pe care îi învăț și pe care îi ajut să-și caute rostul lor în viață, mă joc cu voi, nepoatele mele dragi... Voica a rămas puțin visătoare, de parcă ar mai aștepta un rost în viață încă nespus și neștiut nici de ea, nici de bunelu’. – Bine, acum vreau să te întreb și eu ceva, – o întreabă bunelu’ pe Voica pe același ton socratic, spune-mi: ce înseamnă pentru tine fericirea? Voica stă cîteva clipe pe gînduri și apoi spune: Fericirea e cînd nu ești lacom, dar îți urmezi mereu dorința. Iată o definiție frumoasă a fericirii, de la care ar trebui să învățăm cu toții, și mic și mare, își spune bunelu’.

Bunelu’ de la Mugurel îmi povestește:

Într-o zi Voichița se uită la mine și la Margareta și ne întreabă:

- Da’ dintre voi doi, cine e șefu’?

Buneii se uită unul la altul amuzați.

- Și tu ce crezi?

Voica se uită iscoditor la unul, apoi la altul și își pronunță concluzia, puțin nesigură:

- Cred că tu, bunelu’, ești șefu’...

Apoi se uită la bunica și adaugă:

- ... Dar mai mare e bunica.

- De ce?...

- Pentru că atunci cînd ți-a spus: „Ionică, vino să faci pîine!”, ai venit și ai făcut.

- Bine, dar la voi acasă cine e șefu’? – o întreabă bunelu’ cu luare aminte.

- Mama e șefa.

- ...?

- Pentru că după ce ne culcăm cu Kira, eu vin la ei și tata îmi spune „hai, Aurelia, mai las-o...”, iar mama: du-te la culcare! – Mamă... – Nu, acum!...

- Și la Ghena în familie cine e șefu’? - continuă bunica să-și iscodească nepoata.

- A, acolo nenea Ghena e șefu, clar...

Și, după un moment de reflecție:

- Iar Aliona e șefă pe Alexandru și Adrian...