În Finlanda sunt 3,3 mln de băi sauna la o populație de 5,6 mln. E considerat normal să ai o sauna în apartament și neapărat una în casa de vacanță. Azi am avut chef de o saună și m-am uitat pe lista băilor disponibile în cartierul în care locuiesc, Espoo. Mi-a atras atenția Bodom Bar & Sauna. E un local pentru fani death metal. Pe partea de bar pare totul clar; sauna e, însă, specificul locului. Mi-am imaginat cum ar putea să arate așa un local. Mă vedeam cum îmi fac drum cu coatele spre saună printr-o ceață de fum, smulgându-mă din înghesuiala unor tipi pletoși și beți, într-un zgomot de infern, pentru a ajunge în semiobscurul unei băi colcăind de inși ciudați. Localul era aproape pustiu la acea oră. Din boxe se prelingea un Obituary melancolic, de atmosferă. Mi-am dat seama că imaginația mea a rămas înghețată în anii 90, căci cei care pe atunci ascultau Napalm Death, acum sunt tați de familie, bine trecuți de 40 și lucrează de la oră la oră. Iar duminică seara merg la Bodom, beau o bere, fac o baie și apoi vin acasă la copii și nevastă. Pentru tipa de la bar cu cercel în obraz, muzica barului e pe semne ceea ce pentru alde mine, pe vremuri, era Elvis Presley sau John Lennon. În baie, totul nou, nichel. Doi tipi vorbesc între ei finlandeză, alții doi în engleză. La un moment dat, am început a vorbi cu toții, pe toate sensurile. În sauna se creează relații, se clădesc comunități, nasc și mor oameni. Unul din tovarășii mei de baie zice că mamă-sa l-a născut într-o sauna. Acum predă entrepreneurship la Universitatea din Helsinki. Celălalt e francez, lucrează în IT, a lucrat până nu demult la Moscova și s-a mutat aici de când a început războiul. A fost și pe la Chișinău acum ceva ani. Ne încălzim bine-bine și ieșim pe terasă afară, la 10 grade ger. Aburim ca niște cartofi fierți. Apoi ne întoarcem în baie, aruncăm niște căușe de apă pe pietrele încinse și ne lăsam înghițiți de norul de fierbințeală. Finlandezii îi spun acestei călduri, afectuos, löyly. Ieșit din baie, în bar sună în surdină un Scream bloody gore, urlat cu jale de Chuck Schuldiner pe când era tânăr și în viață. Ieșit la aer, tușesc în mănușă pentru a-mi drege gâtul și mă îndrept spre metrou.

M-am întors mai devreme la Regensburg, cu treburi legate de bursă, în timp ce fetele au mai rămas trei săptămâni la Chișinău (Mugurel, Căușeni...). Rămas singur, m-am cufundat în muncă. Serile citesc diverse și privesc filme politice, istorice sau SF, pe care nu le-aș fi văzut cu Aurelia. Iar sâmbăta și mai ales duminica sunt zilele plimbatului cu bicicleta și pe jos. Într-o duminică am urmat un traseu pe Komoot (o aplicație cu trasee pentru hiking și călătorii cu bicicleta). Am mers mai întâi cu bicicleta vreo 5 km până într-un sat din apropiere, Schöndorf, apoi am mers mult pe jos, prin pădure, câmpuri, un sat, iarăși câmpuri, un teren muntos, pădure și punctul de pornire. Totul mi-a luat vreo 4-5 ore, cu tot cu popasuri. Azi, însă, mi-am zis că nu am nevoie de Komoot. Am mai fost cu Aurelia și copiii prin pădurea care se întinde pe o vale de-a lungul Dunării. Când ajungi în deal, câmpii, crânguri, pomi și sate cât cuprinde. Cu Aurelia și copiii am mers cel mai departe până la o capelă pe un vârf de deal, o mică casă de rugăciuni, cum sunt multe pe aici. Făcusem aici și un picnic pe iarbă. Ușa era deschisă pentru cei care ajungeau pe acel vârf de deal și simțeau nevoia de a se ruga. Acum am traversat pădurea, am coborât în vale, abia de m-am oprit la casa de rugăciuni și am mers mai departe. Am luat-o pe deal la pas în direcția opusă celei din care veneam. De fiecare dată când ajungeam aici înainte, mă uitam cu un fel de jind la dealurile pe care voiam să le străbat și să înfrunt orizont după orizont. Acum mi-am luat drept reper un crâng pe un vârf de deal. Reperul era firește convențional, pentru că știam că după un deal apare altul. Scopul era cel de a merge. Și de a contempla împrejurimile. Mă minunam de ordine și de respectul locuitorilor acelor locuri pentru spațiul privat și pentru cel public. Nu cred că am văzut pe jos vreun chiștoc de țigară tot drumul pe care l-am parcurs. Mă lăsam dus de drumuri, iar când ajungeam la o răscruce o luam pe drumul care mă invita mai mult. Dacă îmi părea că greșesc, mă întorceam înapoi și o luam pe celălalt drum. Nu puteam ocoli bucățile de pădure care se așterneau între câmpuri. Cele mai multe suprafețe erau cu culturi agricole. Am văzut și terenuri lăsate dinadins în paragină pe care creșteau în voie iarbă, flori și spini. Un panou informa că acest teren este lăsat neprelucrat pentru insecte și animale. „Păstrați liniște”, îndemna în sfârșit panoul. Am mers în liniște, ca și până atunci, până la o pădure. Am hălăduit puțin, apoi m-am așezat la poalele pădurii. Zumzetul gâzelor și ciripitul păsărilor era acompaniat de zgomotul unui tractor care se auzea lucrând în zări, de parcă venea de undeva din copilărie.

Anul trecut, Kira nu se mai sătura de scăldat. În acest an, Kira se mulțumește cu bălăcitul în valuri pe mal. În limbaj sanatorial, se zice talazoterapie. Nu se încumetă să intre mai adânc în apă, nici cu mine, nici cu Aurelia. O fi din cauza scăldatului în toboganul „cel strașnic” la ștrandul de la Chișinău la care ne-am dat cu Kira și a înghițit niște gâturi de apă. E drept că atunci când apa de mare e liniștită și limpede intră mai adânc și stă mai mult în apă. Se simte mai în siguranță.

În fiecare zi marea e alta. În prima zi era aprigă și învolburată. În cea de a doua zi, spuma mării împroșca pe mal cu nisip și scoici. În a treia zi apa mării era rece ca un râu de munte. În a patra zi, marea era liniștită ca un heleșteu, iar apa era limpede de-ți venea s-o bei. În a cincea zi, marea s-a încrâncenat din nou, cu valuri mari ce se spărgeau de mal ca niște geamuri în furia vântului. În cea de a șasea zi, norii au acoperit cerul, de nu se vedea unde sfârșește marea și unde începe cerul, iar apa se făcuse din nou rece de cleștar. Aurelia și alte mame de la sanatoriu se plâng mereu de apă rece și vreme rea. Pe mine marea ma încântă în toate ipostazele ei. Când eram mici și scânceam că apa ar fi prea rece și ne clănțăneau mereu dinții când ieșeam pe mal, iar mama ne ștergea, tata ne spunea că apa e numai bună și e mai bine să ne uscăm pielea alergând. Ne mai spunea o vorbă de duh că, atunci când apa era prea caldă, un georgian ar fi spus: eto ne voda, a chai (asta nu e apă, ci ceai). Apa mării te încântă tocmai pentru că e diferită de la o zi la alta. Totuși, preferata mea e marea de dimineață devreme când înot departe de mal, încât să nu se mai audă zgomotul de pe plajă, mijesc ochii spre orizont și steluțe de soare valsează deasupra apei.

Kira ne roagă mereu să-i spunem povești. Pe barcă plutind spre plajă și înapoi, la proceduri, la somnul de amiază și la culcare seara. De la o vreme, preferatele ei sunt poveștile cu vrăjitoare. Cu o vrăjitoare rea. Vrea povești de groază și cu suspans. Noi o menajăm și îi spunem povești cu vrăjitoare, dar cu conținut moralizator și happy end. Uneori, Kira se prinde că trișăm și se enervează, vrea povești straș-ni-ce! Și atunci mai băgăm elemente horror, pe care le modulăm cu manifestări de curaj și cu puterea de acțiune a personajei principale – o fetiță de patru ani, care are o soră mai mare, un tată și o mamă. Vrăjitoarea e perfidă și rea, dar este înfruntată de curajul tinerei personaje, ajutată de sora mai mare și uneori de părinții ei. Kira ascultă cu sufletul la gură, dar când se sfârșește povestea, mereu ne comandă alta și apoi alta pentru a amâna ora de somn... Gata, Kira, lasă-ne și pe noi cu poveștile noastre...

În a treia zi de odihnă s-a întâmplat ceva ce ne-a zdruncinat echilibrul perfect al noii ordini sanatoriale. După amiază ne-am dus cu întreaga familie pe plajă, traversând limanul cu vaporașul, și am ocupat locul nostru tradițional, sub umbrela de paie din capătul șirului. Apa mării era caldă, de un verde lăptos, aivazovskian. Pe cerul dinspre miază-noapte, un nor întunecat acoperise soarele. Ne scăldam cu Voichița și nu ne păsa de nori. Aurelia ne fotografia de zor, bucurându-se de verdele mării – zicea că îi iese bine în poză. Kira poza pe mal, dansând grațios cu o năframă de mătase prinsă în păr. Continuam să ne zbenguim și să ne stropim cu Voichița și ne bucuram de apa catifelată, în ciuda cerului care între timp se întunecase și mai tare. Aurelia fotografia frenetic pe fundalul cerului care devenise aproape negru în partea dinspre podul peste liman. – Cercul, cercul! – îmi striga Aurelia, ia cercul..., în timp ce ne făcea semn să ieșim. Vântul luase pe sus cercul gonflabil și îl aruncă pe mal. Voica a ieșit glonte din mare și s-a dus la maică-sa, iar eu m-am îndreptat spre cuvertură, făcută sul la baza umbrelei, și strângeam în grabă obiectele în cuvertură, după care am alergat după Aurelia în direcția barului de pe plajă. Nu mai rămăsese nimeni pe plajă în afară de mine. M-am temut în acel moment să nu mă ia vântul pe sus cu tot cu bagaje în iureșul de scoici și nisip. Aurelia cu copiii s-au tupilat pe partea laterală a tejghelei. Am început să îmbrac copiii. Copii, închideți ochii, închideți ochii, le spuneam, ca să nu le intre nisip în ochi. Aurelia a început a implora un bărbat de acolo să sune acolo, să vină..., chiar nu vedeți?!... – într-o limbă rusă ce părea și mai stâlcită din cauza stresului. Bărbatul nu înțelegea pe cine să sune și de ce. Alt bărbat încerca să o consoleze pe Aurelia, spunându-i mai în glumă mai în serios că noi aici avem furtuni din astea în toată luna. Mă simțeam depășit mai ales pentru că nu reușeam să o liniștesc pe Aurelia și să le redau sentimentul de protecție și siguranță. Vântul dens de nisip părea să se întețească. La un moment dat, Aurelia văzuse vaporul pentru copiii din tabără, legat de chei la câteva sute de metri distanță. Acesta i-a dat brusc un reper în iureșul existențial. S-a întors la mine și mi-a zis că trebuie să mergem urgent acolo. Mie nu mi se părea o idee bună deloc. A luat-o pe Kira în brațe, a chemat-o pe Voica și au pornit frenetic pe drumul din stufăriș în direcția vaporului. Deși am rugat-o, apoi somat-o să rămână, i-am urmat îndată. Vântul cu nisip ne bătea în față. La o bucată de drum am luat-o pe Kira în brațe. Niște oameni adăpostiți într-o rulotă ne-au invitat să rămânem la ei. Am ezitat o clipă, dar le-am mulțumit și am mers mai departe. Kira îmi scâncea în ureche că a pierdut soricelul. Ce soricel, Kira?! Șoricelul... Lasă că-l găsim mâine, Kira...

Am venit din nou la mare, la sanatoriul pentru copii Sergheevka. Faptul că venim aici a treia oară ne dă un sentiment de stabilitate. E drept că am fost mutați în altă cameră decât cea din anul trecut, ceea ce ne-a indus la început o stare ușoară de disconfort, dar după ce am văzut camera, care era dotată și cu o cameră de baie-WC individuală, ne-am liniștit. Unde mai pui că avea și priză de curent. E dosită de soarele amiezii și vacarmul discotecii de seară. Oamenii au de ce să fie mulțumiți aici: trei ori pe zi au mâncare pe săturate (în funcție de dieta prescrisă) și o gustare la chindii, proceduri cu nămol, masaj, fizioterapie, băi, ceai de plante, apă minerală, inhalații, salină, aromaterapie etc., mare dimineața și după masă, iar seara discotecă... Unii dintre ei au fost între timp stricați de luxul flexibil al hotelelor all inclusive – îi poți vedea cum își revendică dreptul la confortul pe care cred că îl merită. Dar directorul sanatoriului i-a avertizat de la bun început pe toți că aici nu e hotel, ci sanatoriu, cu regim de spital, ceea ce înseamnă în primul rând tratament aplicat de specialiști, și disciplină... A mai spus un lucru care ne-a mirat puțin: că ar fi un sanatoriu pentru săraci, așa că să nu ne așteptăm la un confort excesiv. Eu aș spune că oamenii care se odihnesc și se tratează aici sunt mai degrabă exponenți exemplari ai clasei muncitoare, cu mame și uneori tați cu copii care au nevoie de odihnă și tratament binemeritate, după un an de muncă asiduă. În acest sens, sanatoriul este corespondentul perfect al societății socialiste, la fel cum hotelul all inclusive este o emanație a societății liberale. Hotelul all inclusive creează cel puțin iluzia alegerii individuale și plăcerea de a fi servit unor clienți care au lucrat anul împrejur în condiții exact opuse. În sanatoriu, în schimb, beneficiarul este întâi de toate un pacient căruia medicul îi prescrie un regim de tratament în care totul: procedurile, mâncarea, băutura, dar și soarele, marea și chiar și discoteca de seară devin elemente ale unui sistem terapeutic. Am căutat așadar să ne acomodăm cât se poate de armonios cu acest sistem pentru a extrage maxime beneficii indiviuale și satisfacții secundare. Peste ani, copiii vor fi fiind, probabil, nostalgici după acest loc, cum am fost și eu față de tabăra de odihnă de la Carolina-Bugaz, repartizată părinților prin sindicatul Ministerului de învățământ, situată tot pe aici prin preajmă, amenajată cu căsuțe de lemn, cabine de duș comune și o cantină încăpătoare la care ne aprovizionam la fiecare mic dejun cu tartine de biscuiți cu unt pe care îi luam cu noi la plajă.

În sanatoriu, Voica a făcut o adevărată pasiune pentru un băiat cu vreo 7-8 ani mai mare decît ea, pe care îl asociază cu Peter Pan și căruia așa și-i spune: Peter Pan. Are o față drăgălașă, de băiat veșnic, care într-adevăr amintește de protagonistul ultimei ecranizări pe care am văzut-o cu ea. În acel film se înfiripase o poveste de dragoste dintre Peter Pen și o fată din oraș, pe care Peter o luase pe sus cu tot cu frățiori, departe, în tărîmul de nicăieri. Mi-a spus mai tîrziu că îl văzuse pe holul sanatoriului, venind de la proceduri, cel mai degrabă după o baie cu nămol, judecînd după chica lipită de frunte. A remarcat asemănarea cu personajul din poveste și i-a spus-o atunci mamei. Cînd l-a văzut la discotecă ne-a spus că vrea să danseze cu el. Pentru ca să-i satisfacă acest hatîr, Aurelia a mers să-i propună băiatului să danseze cu fata noastră. Iar Peter Pan – nu știam cum îl chema în realitate – acceptase. Voica era fericită.

Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției dinspre comunism spre capitalism, orașul a pierdut un sfert din populație, odată cu o parte din întreprinderi, îngropate peste noapte în reavănul Bărăganului. Totuși, orașul a supraviețuit. Oamenii au continuat să trăiască, să nască și să-și ridice case. Unchiul Petru s-a trezit din noaptea tranziției ca voinicul din poveste și și-a deschis o firmă de construcții: „Construcții BMV SRL”. După ce a construit case pentru toți călăreșenii căpătuiți, spre chindiile vieții și-a făcut și lui o casă, mîndră, cu două etaje și mansardă, pe un teren în care înainte de venirea lor creștea o vie sălbăticită. Cu timpul, unul din copii, acum femeie în toată firea, s-a stabilit în casa cea mare cu tot cu soț și copii, acum și ei mari, pe cînd tușa Geta și unchiul Petru și-au făcut o căsuță în chiar coasta celei mari, unde și-au adus mai tot de ce aveau nevoie.