luni, 15 octombrie 2018

Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei că poate rîde și ea de Voica. Și drept exemplu, am început a rîde de Voica. Ne prăpădeam de rîs. Arătam la ea cu degetul și ne băteam pe burtă de rîs. Voica a stat descumpănită preț de cîteva clipe, iar apoi a dat într-un plîns isteric, supărată, ofensată, de n-o puteam opri nici eu, nici Aurelia și cu atît mai puțin Kira. Din acea zi, a devenit parcă mai discretă în felul ei de a rîde de Kira/ în fața Kirei. A înțeles că rîsul poate fi o armă, de folosit cu tact și moderație.