De câteva zile, Voica se trezește înaintea tuturor, i-o ia și Kirei pe dininte. Alaltăieri, a venit disdedimineață în dormitorul nostru și s-a culcat pe tăcute în patul nostru. Nu știm de ce Voica a renunțat, măcar pentru câteva zile, la năravul ei de a dormi mult dimineața, în schimbul nedormitului la amiază. O fi poate că se apropie prima zi de școală, pe care o așteaptă cu nerăbdare? În tot cazul, dacă tot a venit la noi și nu mai putem dormi, nici ea, nici eu, i-am propus să ne plimbăm la pădure, după cum ne era obicieul, până atunci al meu și al Kirei. Am alergat și acum, intermitent, mai repede la vale, mai greu la deal. În capătul văii, am sărit peste un pârâu cu apă scursă, probabil, din țeava de la marginea pădurii. Voica a sărit pe o porțiune de pământ moale. În poiana nucului, am început să-mi fac tabietul exercițiilor. Voica s-a uitat primprejur să vadă ce ar mai putea face. A remarcat scorbura din copac – da, exact scorbura veveriței – și a început s-o exploreze. I-am spus că, cu o zi înainte, Kira a ascuns acolo o frunză roșie. Voica a făcut o față ca și cum nu ar înțelege de ce am spus asta. De parcă n-aș fi înțeles că aș fi făcut vreo gafă, i-am arătat unde Kira a găsit acea frunză roșie. Deși nu i-a plăcut că nu este ea prima descoperitoare a scorburii și a frunzelor roșii, s-a dus în direcția arătată de mine. După câteva clipe, a sărit agitată prin poiană de la o albină și a alergat la mine să o protejez. După ce s-a liniștit, s-a dus înapoi la copacul cu frunze colorate. A trebuit să mă cațăr eu în copac, fiind felicitat de Voica, ca să-i ajung câteva fire cu frunze roz. Și-a făcut un soi de culcuș din frunze la intrare în scorbură, era casa ei ca și cum. După ce am terminat exercițiile, m-am așezat pe frunzele proaspăt așternute. Voica se simțea ca o gazdă primitoare ce este. La întoarcere, am luat buchețelul de frunze colorate și ne-am îndreptat pe cărările obișnuite. Pe marginea cărării, am cules, la propunerea Voicăi, niște bucăți de scoarță de copac, pe care le-am așezat podeț peste pârâu. Am făcut un lucru bun și pentru alții care vor vrea să treacă pârâul, s-a felicitat Voica. E adevărat – cel puțin am făcut un lucru bun pentru noi când vom reveni la pădure și vom vrea să trecem pârâul.

Dimineața, eu și Kira ne sculăm de fiecare dată primii. Azi dimineață, m-am sculat la 7, am ieșit din cameră și am văzut-o pe Kira, care cobora din pat. Mergem la pădure? – o întreb. Da. Era ca și de la sine înțeles. Ne-am făcut toaleta, ne-am îmbrăcat în grabă și am ieșit afară. Ne mângâia un aer proaspăt, matinal, de sfârșit de vară. Coborâm scările din curte și... Hai să alergăm! – mă îndeamnă Kira. Ne punem pe alergat. Alteori nu rezista prea mult. De astă dată a ținut până la intrare în pădure, s-a odihnit un minut și a vrut să continuăm. Ne-am oprit abia la drumul dintre cele două poieni. A zis că e timpul să luăm o pauză. Exact așa a zis. Am mers fără grabă spre poiana nucului. Când eram pe punctul de a ajunge, Kira a zărit ceva într-un tufiș. A scos o frunză roșie. Era frumoasă. Anunța toamna. M-am uitat la nuc. Avea frunzele îngălbenite. Dar frunza Kirei era deosebită. A zis că o păstrează pentru mama. A ascuns-o în scorbura nucului – scorbura veveriței, după cum a poreclit-o pe loc – tot acolo s-o găsească când ne întoarcem acasă. Am început a face exerciții. Kira m-a imitat câteva minute, apoi s-a plictisit și s-a dus să mai caute frunze. A mai găsit una, tot acolo, dar nu mai era atât de frumoasă ca prima. A rupt și o floricică. Mi-am terminat exercițiile și am dat să plecăm. Trebuia să mai trecem și pe la magazin, să cumpărăm de mâncare pentru micul dejun. În drum, am mai găsit o pană de porumbel. Kira și-a pus frunzele și floricica în piept. Era mândră de broșă. I-am pus și pana. Exulta. De fapt, le-a pregătit cadou mamei, Voicăi și întregii familii. La ieșire din pădure, a remarcat că eu nu am niciun cadou. Am ridicat o frunză îngălbenită de jos. E frumoasă, m-a încurajat Kira. Am vrut s-o arunc, dar Kira m-a oprit. Ei, tata, vrei să nu mai ai cadou? – m-a dojenit ea cu bunăvoință. La magazin, eu cumpăram produse, iar ea mă urma. Nu-ți fă griji, tata, sunt aici, mă liniștea Kira din spate. Eram liniștit în privința ei. La casă, am plăit și am ieșit, când Kira observă că nu mai are cadourile în piept – detaliile, cum i le spunea ea. Am căutat amândoi prin magazin, dar se vede că persoana de serviciu le-a și strâns. Ca s-o consolez i-am dat frunza mea. A acceptat, dar nu era deloc un substitut la înălțimea detaliilor culese de ea. Acasă i s-a plâns mamei de pierdere. Ca să-i aline necazul, Aurelia i-a propus să închidă amândouă ochii și să-și imagineze că a adus acasă cadoruile și i le-a dăruit, ei și Voicăi. Kira zâmbea cu ochii închiși și obrajii înlăcrimați.