Trebăluiesc în curtea bunicii Maria când Kira iese brusc din closet și îmi spune pe o tonalitate mai joasă că „am o pată roșie”. Unde? Îmi arată. O pată roz pe o stofă roz. Încerc să deneg evidența. Poate nu e ceea ce pare? Ceva nu se leagă în capul meu. E totul în regulă, îmi zic, dar nu chiar acum? Nu la Kira. Orice asociere între Kira și vreun semn de maturitate îmi pare un oximoron, o contradicție în termeni. Toți așteptam o asemenea veste, dar mai degrabă de la Voica, care se îndărătnicește să rămână o copilă în ciuda creșterii. Bine, Kira, e totul în regulă, îi spun, mai așteptăm puțin și apoi vedem ce facem. Nu bag de seamă că, după discuția cu mine, Kira îi divulgă și bunicii ce crede că i s-a întâmplat. Și-i arată dovada. Pe vremuri, Aurelia a tăinuit câteva luni înainte de a-i spune ceva mamei. Bunica însăși n-a spus nimic nimănui vreo jumătate de an. Kira abia de a așteptat să înceapă. Ne gândim, totuși, să nu-i spunem nimic Voicăi – nu e încă nimic sigur, nu vrem să-i facem sânge rău. Și apoi ce să-i zicem? Dar șușotelile noastre din camera vecină îi stârnesc Voicăi curiozitatea, iar apoi o fac să se simtă exclusă. Hotărâm să-i spunem ceva, până la urmă – de acord, Kira? –, păstrând un unghi de probabilitate incertă. Vestea o lasă însă perplexă. Se retrage tăcută în intimatea telefonului mobil.Seara, vizităm cu Viorel Mănăstirea Sf. Marta și Maria. Pe înserate, o lună mare și aproape plină se ridică de asupra bisericii. A doua zi urma să se facă eclipsă totală cu un efect numit „luna sângerândă”.
A doua zi dimineață încerc să evit subiectul, care plutește în aer, oricum. O întreb pe Voica dacă e totul în regulă. Da, de ce? Nu știu. Vreau să știu dacă e totul în regulă. De parcă am avut o premoniție. După amiază, Voica îmi spune că crede că i-a venit și ei... Ești sigură? Drept dovadă îmi arată pata preț de o clipă. O pată roșie pe o țesătură albă. O îmbrățișez lung. O fi vina lunii sângerânde? Sau nedorința de a ceda prerogativa de primă născută la admiterea în feminitate. Voica se face totuși că ar fi nemulțumită de ce i se întâmplă. În cazul ei nu rămâne fărâmă de îndoială. Ceea ce ne face însă, prin contrast, îndoielnici în legătură cu semnele roz ale Kirei. Poate nu sunt chiar ceea ce vor să pară.
Ne echipăm cu mijloacele necesare de precauție, iar după amiază luăm microbuzul spre Mugurel. Kira nu are nimic de ascuns. Voica, însă, nu e pregătită să divulge nimic. Nu acum. Ca și cum pentru bunei ar mai vrea să rămână ce a fost.
Noaptea, luna sîngerează pe cerul înstelat, revărsându-se în fața lumii întregi. O pată roșie pe fundal indigo.
