După ce am venit de la mare, am avut eu ideea
strălucită de a le face fetelor mele o surpriză. Am cumpărat bilete la Lacul lebedelor, la teatrul de Operă și
Balet. N-am vrut să le spunem din timp pentru ca așteptarea să nu le consume
statisfacția spectacolului. Între timp, am continuat să ascultăm seara bucăți
in Chopin, Débussy, Ceaikovski. Și bineînțeles n-au lipsit nici
dansurile de balet improvizate, în timpul ritualurilor noastre simfonice de dinainte
de culcare. Ne ziceam că ce mai surpriză plăcută o să le facem. Numai că a
apărut o mică problemă. Eu mi-am zis că nu putem să le lăsăm să danseze în
timpul spectacolului, așa cum le-a devenit o obișnuință la alte spectacle. Vom
deranja spectatorii care vor veni să se delecteze de la muzica și dansul
balerinelor din scenă, nu de la cele din sală. Aurelia s-a uitat la mine
dezaprobator: cum ar putea sa-i deranjeze? A pus chiar în discuție subiectul la
o întîlnire cu prietenii. Unii au părut să-mi dea dreptate, dar cei mai mulți
s-au mirat de îngustimea spiritului de care dau dovadă. Mi-am asumat inhibiția,
dar am rămas ferm pe poziție. Ascultăm, ne delectăm, dar nu dansăm, încerc să le
explic eu, lăsăm să danseze balerinele pe scenă.
