duminică, 31 decembrie 2017

În ziua de revelion, am planificat din timp o zi plină. Dimineața ne ducem la baie – tradiție rusească. Ne spălam mizeria adunată timp de un an și acum o scoatem prin toți porii într-o sauna la 90 grade, o baie cu infraroșu de 70 grade și apoi scăldat în piscină la 25 grade. Kirei și mie ne place cel mai mult sauna – baia pentru bărbați. Voicăi și Aureliei – baia cu infraroșu – cea pentru copii, glumesc eu zeflemitor. După baie, copiii dorm ca niște prunci, vorba vine. Pînă și Voica adoarme fără proteste, fără tentative de negociere și fără șantaj. Neîntoarsă. Altă dată vom ști cel puțin cum să le adormim fără rezistențe inutile... După ce s-au trezit, e drept mai devreme decît ne așteptam – așa încît ne-a doborît și pe noi, cei mari, somnul – punem de un aluat și pregătim ingredientele pentru pizza în condiții de casă. O pizza din două jumătăți: una cu salam, celalaltă fără. Dar o pizza adevărată, nu plăcintă cu blatul înmuiat de pastă de tomate, nu tartă cu gust de aluat – de astă dată o pizza în toată legea. Încheiem cu un cocktail de Fanta și... Tarhun (da, acea băutură din tarhon, creată în Georgia și după care ni se făcea limba verde în copilăria noastră sovietică). Seara, după culcarea copiilor la 21:00, ne rezervăm cu Aurelia o surpriză romantică: un platou de sushi. Abia începem să sorbim din berea rece, să apucăm senzual bucatele cu bețișoarele de lemn și să îngăimăm niște cuvinte de gingășie, că ne și bate cineva la ușă: pentru apă (a treia sau a patra oară), masaj la picioare, poveste de seară, cîntece de leagăn sau, Kira, să ne spună ceva („Am venit la voi în pat și... bau!”). Iar Voica, remarcînd lumînarea și bucatele „din altă țară”, se arată dezamăgită că noi sărbătorim mai frumos decît am făcut-o cu ele. Aurelia este pe punctul de a ceda unor procese de conștiință. Mai puțin eu. Căci avem dreptul la o seară romantică fără clei de muci, pipi fals și tuse compulsivă. Ne-am cîștigat acest drept prin chin și sîrgă. Iar mîine începe o zi și un an nou, cu toate de la capăt, la care vom adăuga se pare și bube de varicelă. La mulți ani, familie Negură junior!

duminică, 24 decembrie 2017

Prima zi de naștere a ei petrecută cu mine a fost, acum 7 ani, într-o zi de luni. Ce a fost înainte de asta e irelevant. De fapt, căsnicia noastră a început cu marea curățenie, care a durat o lună. Astăzi sărbătorim al șaptelea an de naștere într-o zi de duminică. Nu trebuie să fii numerolog sau cabalist ca să-ți dai seama că s-a încheiat un ciclu, am pus fundamentul a ceea ce trebuie să fie o casă, am ajuns la a șaptea zi, și e duminică. Iar mîine e Crăciunul. Nu-mi rămîne decît să o felicit pentru această operă, perfectă, deși neterminată prin definiție, și să-i urez sănătate, noroc și inspirație pentru ca să ne trăim viața și de acum încolo pe un fundament, iată, frumos și trainic.

joi, 21 decembrie 2017

La intrarea în grădinița Voicăi și, mai nou, a Kirei, stau două figuri de elefanți decorativi. Kira comentează de fiecare dată că unul e mama, altul e tata. Iar un al treilea elefant, e drept cu trompa ruptă, e Voica. Dar tu cine ești? - o iscodesc eu. Eu îs totoșu’ – îmi răspunde ea, arătînd la forma de cocoș aflată la cîțiva pași de elefanți. Pe Kira nu pare să o deranjeze că s-a identificat cu un animal în mod vădit de sex opus. După cîteva zile, în care repetăm același scenariu, Voichița ne semnalează eroarea: cocoșul ar trebui să fie tata... Eu dau aprobator din cap că da, e clar: eu sînt cocoșul. Kira nu pare totuși să fie de acord. Eu îs totoșu’ – continuă ea cu perseverență. Și nici nu se simte deloc jenată să fie singurul cocoș într-o familie de elefanți. 

miercuri, 13 decembrie 2017

De cîteva luni, mai exact de cînd am început să o luăm pe Voichița cu o oră mai devreme, ea ne amintește de fiecare dată să nu uităm să o luăm la 5. – Să mă iei la cinci, fără nici un minut! Mai nou, ne spune să o luăm la 4. – Păi, Voica, nu spuneai de obicei să te luăm la 5? – Dar nu știi că s-a schimbat ora? De fapt, a trecut vreo lună de cînd s-a schimbat ora. Și oricum nu sînt sigur că în interesul Voicăi.

marți, 12 decembrie 2017

Una din educatoarele Kirei îmi laudă azi copilul, spune că e foarte talentată. Îi mulțumesc. E o plăcere s-auzi asta, mai ales despre Kira, noi fiind obișnuiți că doar Voica și-ar merita acest epitet. Apoi, se apropie de noi în coridor și mă întreabă dacă și acasă Kira e așa... cuminte sau e... ca toți copiii, adică mai plînge, se mai alintă...? Îi spun că acasă e un copil absolut „normal”. Îi prevestesc, nu fără un dram de malițiozitate, că va trece cu succes perioada de adaptare și, după ce se va mai familiariza un pic, va deveni și la grădiniță un copil ca toți copiii. Educatoarea zîmbește gînditoare.

marți, 5 decembrie 2017

Ieri Aurelia a plecat din nou la Iași și m-a lăsat pe mine și pe bunica Maria să avem grijă de copii. Seara cînd am venit de la universitate, bunica îi culca după metoda pe care probabil o mai practicase la ea acasă, cînd rămînea cu nepoții: stătea cu ei în patul nostru și le spunea povești. De ce în patul nostru? – întreb eu cu mirare neascunsă. Ca să adoarmă mai bine, sub susur de poveste. Iar după ce vor adormi, le vom duce în patul lor. Tare zănatică metodă mi s-a părut. Și absolut inaplicabilă. Căci îmi cunosc odraslele care pot adormi în pozițiile cele mai nefirești, dar niciodată cînd le spune cineva povești. Darămite să le mai duci după asta pe sus în patul lor. Ce idee! Abia de am așteptat încheierea poveștii și le-am transportat pe fiecare în paturile cui le are. Nu fără proteste și rezistențe, desigur. După ce le-am cîntat tradiționalul Somnoroase păsărele, Voica mă întreabă, din numele ambelor, de ce nu accept să doarmă și ele în patul meu. Pentru că eu nu obișnuiesc să dorm decît cu mama voastră, le spun eu, ca de la sine înțeles. Și nu vrei să dormi nici cu bunica, continuă ea să mă iscodească, sau ți-i greață? Mda, uite că nu vrea să mă lase să dorm de unul singur în ruptul capului. Nu, Voichița, nu dorm decît cu propria soția, și atît.

În acea noapte de pomină, Kira m-a strigat, cum îi e obiceiul, că vrea pipi. M-am sculat tîrîndu-mi picioarele în regim semiautomat în camera copiilor, ca o fantoșă trasă de niște sfori invizibile. Pipi, pipi - îmi spune Kira, cînd ajung lîngă patul ei. Cînd o iau în brațe îmi dau seama că a și făcut pe ea. Mi-a luat cîteva zeci de secunde bune ca să înțeleg ce trebuie să fac. O oră după asta n-am mai putut să adorm. Mă tot gîndeam la diverse în timp ce dinspre mîini îmi venea iz de pipi. Mă felicit pentru tăria de a nu fi cedat chemărilor mamei soacră de a dormi cu Kira într-un pat. E totuși un mare avantaj să împarți patul conjugal cu cineva care nu face pe el sau ea în dricul nopții.

vineri, 1 decembrie 2017

De cîteva zile Kirei îi cresc două măsele. Nu știam sau uitasem că măselele cresc atît de dureros. Odată cu ea, suferim cu toții, la pachet. E uluitor cum poate să te transforme o banală durere de măsea. Ziua ai zice că e un copil ca toți copiii. Noaptea devine un adevărat vîrcolac cu gingiile în flăcări. Tot în această perioadă am hotărît să o mutăm din patul ei de bebeluș – cu gard, în patul de copil mare, care o aștepta răbdător, suspendat pe verticală.