„Motanul ăsta e profesor. El se întreabă: este profesor sau nu este profesor? Și nu știe care e vocea lui: chiț sau meau...” (Voichița).

Nu știu cum voi, dar eu mă identific perfect cu acest motan... 

De la o vreme, Kira nu-și mai reține pipele la grădiniță. Poate că a luat exemplu de la colegii ei mai puțin abstinenți. Sau uită să se ceară la oală înainte să o fure somnul de amiază? Ieri a făcut și la grădiniță, după somn, și acasă. După obiceiul format recent, la o bucată de noapte Kira se mută în patul nostru. Aurelia evadează la un moment în patul Kirei. Spre dimineață, Kira mă trezește: mama, mama, învelește-mă”. Am învelit-o, dar ea s-a sculat după cîteva clipe și s-a dus la mamă-sa în patul ei de copil. Am adoptat mai nou o nouă metodă de somn: cînd vrea mușchiul ei, Kira se mută în patul nostru. Pînă vine dimineața, în patul nostru se întîmplă o rocadă halucinantă: seara mă culc eu cu Aurelia, pe la miezul nopții vine Kira și dormim în trei, apoi Aurelia se mută în patul Kirei, după un timp Kira se trezește și se duce la mama ei în patul ei. Spre dimineață, Aurelia se întoarce în patul nostru. Într-un final, revine și Kira în patul nostru conjugal. Cei mai statornici sîntem eu și Voica, care rămînem pînă dimineață în patul cui ne are.

Aurelia o întreabă pe Voica:

–  Cu cine vrei să dormi în seara asta, cu iepurașul sau cu pisicuțul?

– Vreau să dorm cu tine.

– Nu, eu dorm cu iubitul meu, nu pot dormi cu voi...

– Asta ce înseamnă că pe noi nu ne iubești deloc?! 

Aurelia o hrănește pe Kira, deși aceasta e deja la o vîrstă respectabilă cînd ar putea să se hrănească de una singură. Își cere dreptul la atenție, cum ar veni. Voica o vede și spune că vrea și ea să fie hrănită. Am doar două mîini, Voica – îi răspunde Aurelia pe un ton ușor victimizat. - Păi da, cu una o hrănești pe Kira, iar cu a doua pe mine – se bucură Voichița că a găsit atît de repede o soluție și pentru capră, și pentru varză.  

Voica a cîștigat 11 lei de la bunei și îmi spune că vrea să-i cumpăr de ei înghețată. Îi respect preferința. La ieșire din magazin îmi cere să ducă ea într-o pungă cele două înghețate (una pentru ea, alta pentru Kira). Mulțumită, Voichița își leagănă trofeul și la un moment dat exclamă: vezi, înghețatele ce bucuroase sînt cînd cineva le duce?!”

Cu Voica, ieșim din curtea grădiniței. Ca să leg capăt de vorbă, o întreb ce a făcut azi la grădiniță.

- Ce, nu știi? Ce facem și în fiecare zi.

- Și ce anume faceți în fiecare zi?

- ... Nu-mi aduc aminte...

Rămînem singuri cu Voica, după ce mama pleacă la Iași, pe cînd Kira e la bunei. Facem dezordine, apoi curat. Facem mîncare, apoi mîncăm – mai ales eu. Ne plimbăm pe afară, la pădure.

Afară, Voica se dedă unui exercițiu de cruzime aparent gratuită: omoară un gîndăcel vaca domnului, răzîndu-l cu talpa pantofului de asfalt. După care rîde frenetic. O malițiozitate de demiurg capricios – să-și arate că e cea mai puternică, că poate cruța și lua viața oricărei gîngănii. Încerc să-i stimulez empatia: și dacă cineva mai mare decît tine te-ar strivi așa de asfalt, ți-ar plăcea? Nu, dar cine să...? Are cine. Nu sîntem noi cei mai grozavi pe lume...

O iau pe Voichița de la grădiniță și mergem spre casă. E partea cea mai frumoasă a zilei. În drum îmi spune că vrea să strîngă buburuze. Nu găsește nicio buburuză, dar găsește un gîndac mort. Tot ceva.
- E o vacă a domnului - mă anunță ea atotștiutoare. Știi că la vaca domnului se mai spune și soldățel?
- Da, cred că da, admit eu...
- Soldățel frumușel!... Unu, doi, un’ doi...
- Știi că și bunelu' a fost soldat? - o întreb eu, amintindu-i de fotografiile cu bunelu în uniformă militară.
- Da, știu. Doi soldăței!!! - strigă ea veselă.
- Unde? Cine? - mă arăt eu nedumerit.
- Doi soldăței: bunelu' și gîndacul.