Din geam, mai ales din geamul de la camera de sus, se vede turnul primăriei vechi, și el de prin secolul 13. Pe acel turn stă un orologiu mare și frumos care ne amintește la fiecare sfert de oră că timpul nu stă locului. La un sfert bate o dată. La jumătate bate de două ori. La fără un sfert bate de trei ori. Iar la fix bate de patru ori și apoi mai bate tot de atâtea ori cât e ora. Dimineața devreme îmi sună mereu mobilul la jumătate, dar ziua începe cu adevărat la prima bătaie a orologiului de pe primăria veche, de patru și apoi încă de șase ori. Dimineața fetele nu aud ceasul turnului. Abia de aud când le spunem că trebuie să meargă la școală și la grădiniță. Iar când orologiul bate de 4 și apoi de șapte ori, le aștept jos la micul dejun, cu ceai, pâine prăjită, ouă, brânză moale, roșii uscate în ulei, unt și magiun. Când orologiul bate de două ori trebuie să ieșim din casă, căci altfel întârziem la autobuzul de la 7 și 39 minute. Într-o dimineață eram supărat că am întârziat la autobuz pentru că fetele nu au auzit orologiul și au tras de timp. I-am spus atunci Kirei că voi merge să cumpăr un ceas deșteptător care să le trezească la timp și atunci poate nu vom mai întârzia la autobuz și la grădiniță. Nu, de ce să cumperi un deșteptător, doar noi avem ceasul de pe turn, îmi zice Kira zâmbitor. Da, dar voi nu-l auziți, Kira. – Ba da, vom deschide geamul și îl vom auzi. Într-adevăr, la ce ne-ar trebui un ceas deșteptător când avem ceasul de pe turnul primăriei vechi? Trebuie doar să ciulim urechea și să-l auzim la fiecare sfert de oră. Sau să deschidem geamul.

De când ne-am mutat la Regensburg, avem uneori impresia că ne-am deplasat nu doar în spațiu, dar și în timp. Stăm în apartamentul 13 într-o casă universitară din secolul 13. Dar nu e chiar de rău. E o casă primitoare. Îmbină bine confortul cu o anume austeritate medievală. Pereții sunt dați cu var alb. Podul se sprijină temeinic în niște lespezi de lemn străvechi. Scările care duc la etaj sunt și ele de un lemn negru afumat care a văzut pe semne multe în cele câteva secole. Podeaua de lemn scârțâie jalnic când calci pe ea, mai ales când mergi noaptea la baie. Se spune că demult-demult, vechiul proprietar al casei, care provenea dintr-o familie de nobili de prin partea locului, a sărăcit la un moment dat și a vândut casa. Aceasta a ajuns până la urmă în mâinile primăriei, care, nu mai știu exact în ce secol, a făcut aici un adăpost pentru săraci. Și așa a și rămas până când, prin anii 60 ai secolului 20, Universitatea din Regensburg a cumpărat-o și a construit aici o casă de oaspeți. Fiecare casă are zgomotele ei. O casă fără zgomote e ca fără de suflet. Casa noastră de la Regensburg e plină de suflet. Și ne vorbește, atunci când vrem să o auzim. Țevile sistemului de încălzire fluieră, podeaua scârțâie, lemnul se tânguie sub povara zidurilor. Nu avem de ce să ne plângem. Suntem oaspeți în această casă. Și-i respectăm trecutul și tainele.