jurnal de tatic

De când ne-am mutat la Regensburg, avem uneori impresia că ne-am deplasat nu doar în spațiu, dar și în timp. Stăm în apartamentul 13 într-o casă universitară din secolul 13. Dar nu e chiar de rău. E o casă primitoare. Îmbină bine confortul cu o anume austeritate medievală. Pereții sunt dați cu var alb. Podul se sprijină temeinic în niște lespezi de lemn străvechi. Scările care duc la etaj sunt și ele de un lemn negru afumat care a văzut pe semne multe în cele câteva secole. Podeaua de lemn scârțâie jalnic când calci pe ea, mai ales când mergi noaptea la baie. Se spune că demult-demult, vechiul proprietar al casei, care provenea dintr-o familie de nobili de prin partea locului, a sărăcit la un moment dat și a vândut casa. Aceasta a ajuns până la urmă în mâinile primăriei, care, nu mai știu exact în ce secol, a făcut aici un adăpost pentru săraci. Și așa a și rămas până când, prin anii 60 ai secolului 20, Universitatea din Regensburg a cumpărat-o și a construit aici o casă de oaspeți. Fiecare casă are zgomotele ei. O casă fără zgomote e ca fără de suflet. Casa noastră de la Regensburg e plină de suflet. Și ne vorbește, atunci când vrem să o auzim. Țevile sistemului de încălzire fluieră, podeaua scârțâie, lemnul se tânguie sub povara zidurilor. Nu avem de ce să ne plângem. Suntem oaspeți în această casă. Și-i respectăm trecutul și tainele.Avem două camere, una jos și una sus, legate de o scară străveche. În schimb sunt largi de te poți juca fotbal cu mingea în formă de glob, pe care Voica a adus-o de la școală. Ne jucăm și de-a v-ați ascunselea. Iar atunci când ne plictisim de cele două camere, fie și mari, deschidem ușița de la etajul 2 care ne duce în podurile casei – unul mai jos, altul mai sus. În partea de jos ne jucăm cu mingea. În partea de sus, la care urcăm pe o scăriță, ne facem o căsuță. E e o casă cu suflet, dar și mult corp, gât, intestine, cotloane întunecate, uitate acolo din secolele trecute, în care e tocmai bine a te ascunde de virus și de restul lumii.