sâmbătă, 14 ianuarie 2023

 Eram în apartamentul de pe Hinter der Grieb când Aurelia porni de departe a mă pregăti pentru o decizie luată dinainte. Avem nevoie de un papagal. Am zis un nu hotărât. Aveam o groază de argumente. O pasăre în colivie e pentru mine o contradicție în termeni, un fel de dragoste împotriva firii, o violență ontologică. Nu în ultimul rând, administratorii casei nu ne permit să ținem animale de companie. Acest argument ar fi trebuit să fie zdrobitor. Doar că în câteva zile ne mutam în alt apartament, pe Lore-Kullmer-Straße.

sâmbătă, 3 decembrie 2022

 Am fost la întâlnirea părinților cu învățătorii Voicăi. Îmi aduc aminte că atunci când mămica sau tăticu se ducea la adunarea de părinți la școala mea, aveam neapărat o discuție serioasă seara. M-am dus la gimnaziul Voicăi în aceeași stare de spirit cu care cred că mergeau părinții mei la adunarea de părinți la școala numărul 1. Curios, dar în gimnaziul Voicăi, întâlnirile cu părinții au loc individual, cu fiecare părinte în parte. Prima întâlnire am avut-o cu profesorul de geografie. M-a invitat jovial să iau loc și m-a întrebat dacă vreau să știu ceva anume. L-am întrebat cum e Voica la geografie. Mi-a spus că e foarte bună, învață bine, e prietenoasă. După o clipă de ezitare mi-a spus că are uneori obișnuința de a vorbi cu Louise, colega și vecina ei de bancă. În rest, e absolut în regulă, învață, îi place nu are nicio problemă. I-am zis că voi vorbi cu Voica să fie mai atentă, să nu vorbească cu colegii în timpul orei. Profesorul de geografie mi-a spus că nu, nu e nevoie să vorbesc cu ea. Nici măcar puțin, finuț? Nu, deloc, nu deranjează de fapt pe nimeni! – m-a asigurat profesorul. OK, am zis. M-am întrebat în minte de ce mi-a mai zis-o, totuși. Poate ca să-mi spună că Voica e un copil normal? Dacă vorbește la ore, fără să deranjeze, înseamnă că e bine integrată în colectiv. L-am întrebat dacă se descurcă în limba germană. A, da, desigur! Nici nu și-a dat seama că germana nu e limba ei maternă. De unde suntem? Din Moldova, îi spun, și vreau să continui automat să-i descriu unde se află. După zâmbetul omului, mi-am adus aminte că e prof de geografie și nu are rost să-i țin o lecție cu harta țărilor Europei de est. Doar de doi ani suntem în Germania?! Nu ar spune deloc, judecând după cât de bine vorbește Voica..., și eu, de altfel, tatăl ei. Pe această notă agreabilă, i-am mulțumit și am plecat. Acasă am aflat că profesorul de geografie o întrebase pe Voica ce să-mi spună despre ea. Că sunt prietenoasă... - i-a sugerat Voica nesigură. Bine, i-a spus proful de geografie și i-a făcut din ochi complice.

luni, 18 aprilie 2022

Ieri a fost Paștele catolic. E prima sărbătoare de când ne-am mutat în noul nostru apartament pe Lore-Kullmer-Straße, 27. Ca în fiecare sărbătoare marcată cu roșu, Aurelia a ținut să se pregătească. Și ce dacă e catolic? Toată lumea sărbătorește, iar noi nu? În ajun a fiert și vopsit ouă cu fetele. A două zi, iepurele de Paște catolic a pregătit ceva surprize pentru fete și pentru noi. După micul dejun cu ouă colorate, ne-am dus la plimbare în Parcul dragonului (Drachenspielplatz) din cartier. 

luni, 27 decembrie 2021

Moș Crăciun i-a adus Voicăi un joc Monopoly, în locul furnicilor de casă cerute în scrisoare. Voicăi îi place jocul, mai ales atunci când câștigă. Atunci când pierde, își plânge de milă și i se trezește sensibilitatea pentru justiție socială și alte valori de stânga. Am jucat ieri cu ea aproape două ore în șir. Am reușit să impun monopolul pe o stradă și am câștigat. Voica a plâns în hohote. A doua zi, Voica a jucat cu Kira și a câștigat. Totuși, a zis că îi e mai interesant să joace cu mine. Kira cunoaște regulile, dar i se întâmplă să întrebe: e mult 100? Iar când Voica plânge, Kira refuză să-i ia banii sau chiar îi mai dă de la ea pe de asupra. Momentul cel mai palpitant e atunci când unul din jucători, de obicei Voica, aruncă cu bancnote de 100 pe care jucătorii trebuie să le prindă din zbor. Exercițiul se lasă de obicei cu sechele: căderi pe burtă, genunchi stâlciți. În partida de azi, Voica și-a schimbat tactica: nu-și cumpăra proprietăți pentru a nu-și irosi banii, până când și-a dat seama că trebuie să investești dacă vrei să-ți înmulțești venitul. Ideea jocului este, deci, de a încerca să monopolizezi și totodată de a-i împiedica pe ceilalți să impună monopolul. Dacă jucătorii sunt iscusiți, se stabilește un echilibru pe piață. O glorificare a capitalului și a pieței libere, în care, prin definiție, nu e loc pentru compasiune și solidaritate. Numai dacă unul din jucători nu e Kira.

marți, 21 decembrie 2021

În țara punctualității și a turnurilor cu ceas, Kira începe a tatona reperele alunecoase ale timpului. Pentru ea, ieri, mâine, poi-ieri sau alaltă-mâine sunt niște forme cu fond incert, un fel de a te da mare. La întoarcere de la cinema, discutăm despre popcorn. Cum e mai bun: sărat sau dulce? Kira intervine în forță spunând că, pe când avea șase ani și umbla la școală, a mâncat popcorn cu caramelă. Eu cu Voica ne uităm unul la altul și apoi ne umflăm de râs. Păi Kira, tu acum ai șase ani, și acum mergi la școală... Când de fapt ai mâncat popcorn dulce? – întreb eu, amuzat de expresia pe care a luat-o trecutul imperfect în graiul Kirei. Hai nu te supăra, Kira, îi tot ziceam noi pe drum ca să-i înmuiem obida. Noi am râs de simpatică ce ești! De ce te grăbești să devii roaba timpului?

duminică, 5 septembrie 2021

M-am întors mai devreme la Regensburg, cu treburi legate de bursă, în timp ce fetele au mai rămas trei săptămâni la Chișinău (Mugurel, Căușeni...). Rămas singur, m-am cufundat în muncă. Serile citesc diverse și privesc filme politice, istorice sau SF, pe care nu le-aș fi văzut cu Aurelia. Iar sâmbăta și mai ales duminica sunt zilele plimbatului cu bicicleta și pe jos. Într-o duminică am urmat un traseu pe Komoot (o aplicație cu trasee pentru hiking și călătorii cu bicicleta). Am mers mai întâi cu bicicleta vreo 5 km până într-un sat din apropiere, Schöndorf, apoi am mers mult pe jos, prin pădure, câmpuri, un sat, iarăși câmpuri, un teren muntos, pădure și punctul de pornire. Totul mi-a luat vreo 4-5 ore, cu tot cu popasuri. Azi, însă, mi-am zis că nu am nevoie de Komoot. Am mai fost cu Aurelia și copiii prin pădurea care se întinde pe o vale de-a lungul Dunării. Când ajungi în deal, câmpii, crânguri, pomi și sate cât cuprinde. Cu Aurelia și copiii am mers cel mai departe până la o capelă pe un vârf de deal, o mică casă de rugăciuni, cum sunt multe pe aici. Făcusem aici și un picnic pe iarbă. Ușa era deschisă pentru cei care ajungeau pe acel vârf de deal și simțeau nevoia de a se ruga. Acum am traversat pădurea, am coborât în vale, abia de m-am oprit la casa de rugăciuni și am mers mai departe. Am luat-o pe deal la pas în direcția opusă celei din care veneam. De fiecare dată când ajungeam aici înainte, mă uitam cu un fel de jind la dealurile pe care voiam să le străbat și să înfrunt orizont după orizont. Acum mi-am luat drept reper un crâng pe un vârf de deal. Reperul era firește convențional, pentru că știam că după un deal apare altul. Scopul era cel de a merge. Și de a contempla împrejurimile. Mă minunam de ordine și de respectul locuitorilor acelor locuri pentru spațiul privat și pentru cel public. Nu cred că am văzut pe jos vreun chiștoc de țigară tot drumul pe care l-am parcurs. Mă lăsam dus de drumuri, iar când ajungeam la o răscruce o luam pe drumul care mă invita mai mult. Dacă îmi părea că greșesc, mă întorceam înapoi și o luam pe celălalt drum. Nu puteam ocoli bucățile de pădure care se așterneau între câmpuri. Cele mai multe suprafețe erau cu culturi agricole. Am văzut și terenuri lăsate dinadins în paragină pe care creșteau în voie iarbă, flori și spini. Un panou informa că acest teren este lăsat neprelucrat pentru insecte și animale. „Păstrați liniște”, îndemna în sfârșit panoul. Am mers în liniște, ca și până atunci, până la o pădure. Am hălăduit puțin, apoi m-am așezat la poalele pădurii. Zumzetul gâzelor și ciripitul păsărilor era acompaniat de zgomotul unui tractor care se auzea lucrând în zări, de parcă venea de undeva din copilărie.

miercuri, 21 iulie 2021

Ca să mai diversificăm distracțiile, am inventat un joc muzical: Voica pune pe Youtube o piesă la alegere, apoi pun eu una preferată. Când ne par dansante, dansăm. Ea pune piese pop auzite de pe la școală sau de la Cassandra, care e adolescentă și știe mai multe piese „moderne”. Eu însă pun muzică de pe când eram tânăr: în special de pe la sfârșitul anilor 1980 sau pe acolo, mai toate rock: AC/DC, Metallica, Nirvana, PJ Harvey... Voicăi toate astea i se par grozav de vechi. Poate crede că pe vremea tinereții mele toată lumea asculta doar rock. Când îmi trece de rock greu, pun un Bob Dylan mai liniștit, și mai vechi. Pe ăsta îl cunosc!, s-a bucurat ea. De unde, tot de la noi, nu? Din Băieții care au schimbat lumea. Mă bucur că află ceva util din aceste cărți cu oameni care schimbă lumea. Unii chiar au schimbat-o. La un moment dat, ea pune o piesă pe care a auzit-o probabil toată lumea la vremea ei, sau aproape: „I’m a Barbie girl, in a Barbie world...”. Îmi aduc aduc bine aminte când am ascultat-o pentru prima dată la Top MTV, în 1995, pe când eram student în ultimul an la Iași. Îi spun Voicăi că piesa asta a apărut cu 17 ani înainte să se fi născut ea. A fost impresionată. I se părea „modernă”.