Kira scrie tot mai frumos – într-un alfabet compus de ea ad-hoc care amintește de sanscrită. Aurelia i-a spus că poate în viața anterioară a fost indiancă. Kira a venit la mine și mi-a spus că în copilărie a trăit în India și de asta știe limba indiană. Iar dacă vreau, mă poate învăța și pe mine niște cuvinte. Am acceptat docil. În loc de geam voi spune devin. Pentru covor, voi zice defuz. Vreau o carte – deon. Și tot așa... Împăratul indienilor e nimeni altul decât Regele nemuritorilor, care are și o regină... Își depăna amintirile din viața anterioară cu atâta seriozitate încât mă minunam cât de multe le știe și le-a trăit. Ai zice că are o mie de ani, nu cinci fără o lună...

                                  

De câteva luni a bătut peste glob molima. De o lună a venit și la noi. Nu știm cum ne va schimba viața, dar a și început să ne-o schimbe. Bunăoară, toate instituțiile de învățământ și-au suspendat activitatea pentru două săptămâni, deocamdată. Un fel de vacanță anticipată pentru elevi și un concediu pentru cadre didactice și alți angajați. Dar, se știe, vacanța copiilor anunță un angajament full-time al părinților, mai ales că experții recomandă să scutim de astă dată buneii de grija nepoților. Așadar, Kira și Voichița nu mai merg la grădiniță și la școală, iar eu nu mă mai duc la universitate. #stămacasă, cum se spune. Ca să ne facem mai plăcut și mai cu folos statul acasă, ne-am făcut o listă de lucruri de făcut, iar Voichița și-a redeschis agenda zilei în care a repartizat pe ore ce va/vom face în cursul zilei:  la 8.00 – micul dejun, 9.00 – teme de școală individual (pentru toți doritorii, inclusiv Kira), 10.00 – TV – 1 oră pe zi; 11.00 – jocuri; 12.30 – prânzul; la 13.00 – ora de somn pentru Kira, desen și alte activități pentru Voica, la 15.00 – ceai și gustare, 16.00 – plimbare la pădure, 17.00 – teme individual, 18.00 – gimnastică acasă (cu tata), 19.00 – cina, 20.00 – baia/ igiena de seară; 20.30 – povestea de seară și 21.00 – culcarea.

Ieri dimineață, Aurelia a descoperit că o cizmă a Voicăi a fost cusută în partea de sus unde avea o gaură. A fost cârpită și cu o bucățică de material pentru trăinicie. Vine la mine și mă întreabă dacă am cusut eu. Eu spun că nu, firește, nu e în stilul meu, ca să spun așa. În plus, zilele astea abia de am avut timp să-mi șterg propriile încălțări, darămite să mai cos și bocancii copiilor. Și e cusută doar una, a doua rămas necusută, de parcă ar vrea să mă învețe cum să am grijă de încălțămintea copiilor, observă Aurelia cu suspiciune. Poate cineva la școală a făcut „asta”? – mă dău eu cu părerea? Dar n-o vedem pe doamna Daniela sau pe doamna Oxana cosând cizmele copiilor. Nu cumva buneii au avut grijă de încălțămintea nepoatei? Da, se leagă, deși nu e nici „stilul” lor. Iar dacă și au făcut-o, de ce doar o cizmă? Azi, când am luat-o pe Voica de la școală, am continuat să dezlegăm misterul, fără mult succes. Ca să nu speculăm, am sunat-o pe bunica Margareta și am întrebat-o direct dacă ea sau bunelu’ au cusut cizma. Nu, nici ei. Mai spre seară, am sunat-o și pe bunica Maria. La fel. La început ea înțelesese că vrem să o rugăm să ne coase ceva. După eliminarea tuturor suspecților, am ajuns din nou la membrii familiei – cerc închis. Nu ne mai rămâne decât să credem că e o forță supranaturală la mijloc în toată povestea asta – vreun spiriduș-cizmar, ca în povestea fraților Grimm, sau poate Moș Nicolae însuși a reparat cizma înainte de a pune în ea dulciuri și covrigi? Pentru orice eventualitate, Voica i-a pregătit în coridor niște bucăți de portocală, biscuiți și un bilețel: „Spuneți cine sunteți / Scrieți mai jos numele ___________ Eu sunt Voica.” Curios acest mesaj. Și e oare pluralul de politețe sau îi are în vedere pe amândoi, și pe spiriduș și pe Moș Nicolae? O să vedem mâine dimineață dacă s-a(u) înfruptat din merinde peste noapte. Poate va/vor repara și a doua cizmă... Vă țin la curent. Aveți grijă de cizmele voastre. Se apropie Sfântul Nicolae (pe vechi)... 

Ieșim cu Kira din scara blocului și simțim că ne vină în față un miros râncet care s-a așezat deasupra orașului de vreo săptămână. Kira se oprește și spune: miroase ca la sanatoriu. Care sanatoriu, Kira? Ca la mare? – Da, da... - Și îți place cum miroase? – Da! – izbucni Kira. Mi-am adus și eu aminte de acel miros de la Sergheevka. Probabil și vecinii noștri ucraineni aveau probleme cu stația de epurare sau cu poluarea apelor subterane. Întâmplarea îmi aduce aminte de bancul în care doi viermi, tatăl și fiul, stau într-un rahat, iar fiul îl întreabă pe tată: tata, de ce alți viermi stau în mere, pere și alte fructe, iar noi stâm în rahat? – Pentru că noi suntem patrioți, fiule! – răspunde cu mândrie viermele-tată. Ar fi ironic dacă, într-o bună zi, mirosul de rahat le va stârni fiicelor mele nostalgii după baștină. Un rahat pe post de madlenă.

Constituția familiei ne recomandă că de acum încolo „weekendurile sunt zile pentru odihnă și petrecere a timpului cu familia, în afara casei.” În acest weekend, ne-am asigurat acest drept cu prisosință.

Fetele și Aurelia au mers sâmbătă dimineață la un spectacol la teatrul Guguță. Iar seara am mers doar eu cu Aurelia la un spectacol mai ciudat, fără sală, cu actori-spectatori. Doar că, problemă, nu știam cu cine să lăsăm copiii. Vecinii nu au putut, niște prieteni la fel, buneii bolnavi... Și atunci i-am lăsat... singuri acasă: le-am pregătit mâncare în farfurii pe masă, le-am pus un film animat la TV și le-am scris numere de telefon la care să sune dacă au vreo problemă.

Spectacolul la care urma să participăm, Remote Chișinău, începe în cimitirul catolic din Chișinău. Nu știați că există un asemenea cimitir la Chișinău? I se mai spune și cimitirul polonez. Și, curioasă coabitare, în același cimitir au fost înmormântați și chișinăuenii armeni, așa încât i se mai spune și cimitirul armenesc. Se află undeva între mallul de pe viaduct și Parcul trandafirilor. Mai este acolo și o capelă poloneză și o bisericuță armenească. E bine să păstrăm în memorie că am avut cândva un oraș mai cosmopolit decât este azi și decât probabil va fi mâine. Dar să ne întoarcem la spectacol. Nu vreau să fac un comentariu prea lung și elaborat. S-a mai vorbit despre conceptul spectacolului (vezi de ex., aici (locals) și aici (radio Chișinău)). Ideea este că orașul însuși devine o scenă imensă în care ne plimbăm în grup și privim, în calitate de spectatori, și în care uneori intervenim ca actori – de exemplu, dansând pe o piață mică în fața mall-ului după o melodie care le cântă tuturor participanților în căști, dar pe care n-o aud, firește, ceilalți orășeni și actori naivi în spectacol. Rolul de spectator și actor e oarecum interșanjabil – suntem pe rând și unii și alții – într-un fel, ca în viața noastră socială (ne amintim de celebra carte a lui Goffman, Viața cotidiană ca spectacol), doar că spectacolul te face mai conștient de acest lucru. De altfel, spectacolul – ca să-i spun așa – joacă și cu instinctele noastre de grup. Vă imaginați: 50 de oameni, care în general nu se cunosc între ei, formează la un moment dat un soi de grup relativ coerent, dar care în care membrii nu vorbesc între ei, ci ascultă vocea unei moderatoare (sau a unui moderator) în căști. E o experiență estetică și existențială, curioasă, de înstrăinare (ostranenie) față de propriul oraș, față de relația ta cu ceilalți locuitori ai orașului, față de modelele firești de interacțiune în grup, față de relația cu tine însuți și cu propriul corp...

Duminică am vizitat cu familia o comunitate de oameni în satul Râșcova, din codrii Orheiului, numită Eco-Village Moldova. Oamenii de acolo vor să trăiască într-un mod cât mai prietenos și armonios cu mediul ambiant și ceilalți. Trăiesc, consumă și lucrează eco. Duminică au marcat 1 an de la fondarea grajdului – numit aici „sanctuarul de cai”. Acum un an, au cumpărat niște cai de la o fermă și i-au tratat cu respect și iubire. Am învățat de la ei cum să te apropii de cal, cum să comunici cu el, fără să invadezi viața animalului cu niște apucături de stăpân – mângâindu-l, hrănindu-l sau dresându-l când îți poftește, deși l-ai văzut pentru prima dată. Mă uitam la acești oameni – de parcă erau dintr-o altă viață, dintr-un alt film. Mi-au spus că în viața lor de zi cu zi se ciocnesc, totuși, cu diverse dificultăți, na, ca toată lumea – uneori discută în contradictoriu, se confruntă uneori cu reticența unor oameni, cu puseurile distructive ale altora. Dar e o viață pe care ai vrea să o trăiești și tu și să o împărtășești cu toată lumea. Îmi spuneam că dacă mai sunt așa oameni în Moldova, înseamnă că poate nu e totul pierdut în această parte a lumii. Voica și Kira s-au integrat perfect în acest colț de rai eco: au sărit pe trambulină, au mângâiat cai, au mâncat supă de bostan și au cântat la tobe, iar când a venit ora de întoarcere, Kira scâncea că „nu sunt obosită...”. A adormit buștean de la primele clătinături ale mașinii până am ajuns la Chișinău. Seara, înainte de culcare, le-am povestit fetelor despre cum s-au împrietenit cu caii de la Eco-village și au învățat a vorbi cu ei. De fapt, n-am inventat aproape nimic.

- Ce ai scris aici, Kira?
- Nu știu. Că eu nu știu să citesc…

De vreo săptămână, în fiece dimineață, atunci când nu mergem cu bicicleta, vorbim cu Kira diverse până ajungem la grădiniță. Acum că am rămas singuri, fără Voica (ea merge la școală, însoțită de mama), mă pot concentra doar la comunicarea cu ea – înainte, fără să vreau, mă adresam mai mult Voicăi, care mereu e cea care știe mai multe, înțelege mai multe și e un partener de discuție mai important. Ca să leg capăt de vorbă cu Kira, și ca discuția să fie și cu rost, îi propun să facem ghicitori. Îi zic eu prima ghicitoare: e mică, are părul blond cu capetele roz (da, mamă-sa le-a vopsit iarăși capetele părului, lucru cu care eu n-am fost de acord, dar asta e altă discuție) și merge la grădiniță. Eu sunt! – spune Kira triumfătoare. Da! Dar asta: e mai mare, are părul castaniu cu capetele roz (la fel...) și merge la școală. E Voica! Da, corect! Hai acum să facem o ghicitoare despre iarbă, îi propun eu. E verde, crește din pământ, îi place apa și soarele. Iarba! Da, acum spune și tu o ghicitoare. Eu vreau să spun o ghicitoare despre iarbă, îmi zice... Mda, spune. Iarba e verde, îi place pământul, apa și soarele. Da, Kira, dar nu trebuie să spui că e iarba, mai bine să mă lași să ghicesc eu. Vrei să spui o ghicitoare despre altceva? Da, vreau să spun o ghicitoare. E negru, dar nu mănâncă om. Ma gândesc câteva clipe și îmi dau seama că nu voi ghici niciodată. Mă dau bătut. Ce e? E câinele, îmi spune Kira victorios. Atunci mă apucă un râs de nestăpânit, abia reprimat până atunci. Kira se arată puțin suspicioasă că râd, dar îi spun că îmi pare o ghicitoare tare veselă. Atunci, Kira prinde la curaj și îmi spune și o altă ghicitoare: e galben, dar nu e soare. O lămâie? Nu!... Un puișor. Îi spun că data viitoare o să am nevoie de mai multă informație, ca să pot ghici. Pe drum mi-a mai spus câteva: e portocalie și e rotundă, și e dulce la gust, adaug eu. Portocala? Da, corect, Kira!