Trebăluiesc în curtea bunicii Maria când Kira iese brusc din closet și îmi spune pe o tonalitate mai joasă că „am o pată roșie”. Unde? Îmi arată. O pată roz pe o stofă roz. Încerc să deneg evidența. Poate nu e ceea ce pare? Ceva nu se leagă în capul meu. E totul în regulă, îmi zic, dar nu chiar acum? Nu la Kira. Orice asociere între Kira și vreun semn de maturitate îmi pare un oximoron, o contradicție în termeni. Toți așteptam o asemenea veste, dar mai degrabă de la Voica, care se îndărătnicește să rămână o copilă în ciuda creșterii. Bine, Kira, e totul în regulă, îi spun, mai așteptăm puțin și apoi vedem ce facem. Nu bag de seamă că, după discuția cu mine, Kira îi divulgă și bunicii ce crede că i s-a întâmplat. Și-i arată dovada. Pe vremuri, Aurelia a tăinuit câteva luni înainte de a-i spune ceva mamei. Bunica însăși n-a spus nimic nimănui vreo jumătate de an. Kira abia de a așteptat să înceapă. Ne gândim, totuși, să nu-i spunem nimic Voicăi – nu e încă nimic sigur, nu vrem să-i facem sânge rău. Și apoi ce să-i zicem? Dar șușotelile noastre din camera vecină îi stârnesc Voicăi curiozitatea, iar apoi o fac să se simtă exclusă. Hotărâm să-i spunem ceva, până la urmă – de acord, Kira? –, păstrând un unghi de probabilitate incertă. Vestea o lasă însă perplexă. Se retrage tăcută în intimatea telefonului mobil.Seara, vizităm cu Viorel Mănăstirea Sf. Marta și Maria. Pe înserate, o lună mare și aproape plină se ridică de asupra bisericii. A doua zi urma să se facă eclipsă totală cu un efect numit „luna sângerândă”.

De ziua Kirei, am ieșit să facem un picnic pe malul Dunărei, la locul obișnuit, cel din fața Catedralei. Am mâncat pizza, am băut spumant și am râs mult. La plecare, Kira primise o invitație de a merge cu înoptat la Marla. Era nerăbdătoare. Voica pleca și ea în acea seară cu alte prietene la Maia. La plecare, Kira ne spune că acum vom rămâne în sfârșit singuri și vom face ce vrem. Aurelia s-a uitat la mine jubilând: auzi, Petru, vom face ce vrem! Veți putea să vă uitați la un film sau altceva, nu pentru ce vă gândiți voi! – se apără Kira, atunci când își dă seama că a gafat. Am râs toți cu poftă, chiar și Voica râdea pe sub mustăți. La ce ne-am gândit noi oare la ce Kira nu s-a gândit? Mister. În orice caz, în acea seară n-am mai privit niciun film. Am fost ocupați cu alte zăbave.

Kira și-a descoperit credința în D-zeu. Și-a declarat profesiunea de credință discret, fără empfază. I-a spus-o la început Aureliei. Așa se face că în locul cursului de etică pe care îl urmează la școală de rând cu alți copii fără afiliere la una din religiile de referință în Germania (catolică, protestantă sau, parțial, musulmană), Kira a mers cu clasa la o biserică cu ocazia unei sărbători religioase: au cântat cântece bisericești, iar preotul le-a povestit despre semnificația sărbătorii. Seara i-a spus Aureliei că ar vrea să se transfere de la cursul de etică la cel de religie. De ce? Pentru că a descoperit că crede în Dumnezeu. Când am auzit, m-a pufnit râsul. Râsul e diabolic, se știe. Aurelia m-a mustrat cu asprime. Ea s-a arătat mai înțelegătoare față de nevoia de spiritualitate a Kirei. Nu știu de ce am râs. Poate pentru că am asociat-o mereu pe Kira cu un personaj vesel și luminos, opus oarecum lumii semi-obscure, scufundată în mister și austeritate a bisericii.

Mă gândeam să merg duminica undeva cu fetele, și poate și cu Aurelia, să petrecem cumva pentru a ne dedica în întregime odihnei și desfătării sufletului și trupului, după o săptămână de trudă. Ne-am hotărât pentru Westbad, marea piscină din zona de vest a orașului.

Ne-am sculat cu întârziere și noi și fetele. Voica, de cum s-a sculat, a început a-și căuta lucrurile din casă pentru a merge la un antrenament important de handbal. Ne-a impresionat dedicația ei pentru acest sport, chiar și într-o zi de duminică, și chiar dacă cu o zi înainte ne hotărâsem să mergem într-un loc în care cu siguranță i-ar fi plăcut să meargă. Am decis rapid cu Kira să mergem singuri, fără Voica, dar și fără mama, care a preferat să rămână acasă din motive obiective. Am pornit la drum cu întârziere și cu ghinion, din câte pare, ratând câteva autobuze până am prins un 6, așteptându-l vreo 20 de minute în stație. Ajunși în sfârșit la Westbad după vreo oră de tribulații, ne-a izbit în față un anunț că piscina e închisă din motive de pregătire pentru iarnă. Ce puteai inventa mai dezamăgitor? Erau totuși oameni la casă și i-am întrebat și pe ei, ca să ne convingem de ce am văzut bine cu ochii. N-am aflat nimic nou despre piscină, în afară de faptul că e deschisă sauna. Ne-am uitat cu Kira în ochii unul altuia și am hotărât fără zăbovire: două bilete, vă rog.

De câteva luni, mi-am impus disciplina, apoi mi-am urmat plăcerea, de a alerga dimineața devreme până la terenul de sport; acolo fac exerciții de respirație, apoi revin alergând spre casă. La șase și un sfert, cei mai mulți locatari de pe strada Lore Kullmer se trezesc în voie, aprind o lumină, deschid un geam. Pentru unii, e exact timpul de a ieși din casă, alții revin din tura de noapte, pe când o altă parte își întinde plăcerea ultimelor minute de somn. Până ajung la terenul de sport, surprind cu privirea mișcările molcome din spatele geamurilor. Ceva mai într-o parte de Drachenspielplatz s-au construit niște blocuri moderne de cinci etaje în care n-au întârziat să se mute tinere familii de angajați ai start-up-urilor care au încolțit în ultimii doi ani cu duiumul în cartier. La colțul blocului, într-un apartament cu geamurile mari, luminată discret, una din aceste familii se trezește pe la ora când apar eu pentru a-mi face exercițiile. Ea pune de-o cafea, iar el apare cu un ziar sau o tabletă în față. În centrul încăperii, un acvariu colorat îți dă impresia unui film în film: ai putea crede că în acel acvariu mai mare, stă un acvariu mai mic.

De ceva timp, familia noastră a îmbrățișat în mod firesc o rutină pe care nu a mai avut-o înainte. În fiecare seară, după cină, pe la șapte și ceva, ne adunăm pe covorul din sufragerie și ne punem pe jucat un joc de societate, mai exact de familie. Jocul cel mai vechi în istoria familiei noastre au fost bineînțeles șahul și corespondentul său mai soft, damele. Pentru a le cultiva fiicelor pasiunea pentru tabla de șah, jucam o partidă de dame sau șah în schimbul unui joc oarecare, considerat mai pasionant, cum ar fi Monopoly. Pe acesta din urmă îl aveam și la Chișinău într-o versiune adaptată pentru copii. Odată veniți în Germania, ne-am luat varianta jocului pentru adulți - un fel de avansare de la un capitalism pentru uzul copiilor la un capitalism monopolist destinat adulților. Atunci când cruzimea sistemului a devenit mai greu de suportat, iar tentația îmbogățirii rapide mai slabă, am trecut pe tăcute la un alt joc. A urmat un joc de memorie, cu zaruri, la tematica Harry Potter de care ne-am molipsit de la Voica, pasionată de ani buni de romanele lui J.-K. Rowling. După ce ne-am plictisit și de acesta, am trecut la Roșu, galben, albastru, un joc de logică în care trebuie să faci deosebirea la viteză între cifre, culori și cuvinte. Când ne-am săturat și de acesta, am început a juca Ligretto, un joc de agerime a minții, în care eu și Kira ocupam mai tot timpul locurile onorabile de la urmă, iar mama și Voica concurau pentru întâietate. Când am venit de la Helsinki, i-am adus Voichiței un joc, bineînțeles de familie, The Mind. Fără vreo legătură evidentă cu denumirea, acest joc pune accentul pe cooperare, nu pe competiție. În acest joc, toți câștigă sau toți pierd pe baza cooperării partenerilor și a capacității acestora de a sugera prin gesturi entități abstracte, mai exact cifre, fără să recurgă la tertipuri ușoare. Dixit este un alt joc care ne-a revoluționat ideea de joc de familie. În acest joc, jucătorii creează asociații libere pornind de la imaginea unei cărți de joc și pe care ceilalți jucători urmează să o ghicească. În sfârșit, mai încoace, Voica a adus de la școală un joc care a rezistat cel mai mult în timp plictiselii și banalizării: Die Werwölfe – Vârcolacii. Participanții își joacă fiecare un rol fără să-l divulge. În timpul nopții, pe durata căreia jucătorii își închid ochii, dar își ascut auzul, vârcolacii și alte personaje cvasi-mistice se trezesc. Vârcolacii ne satisfac nevoia schimbului de roluri, al disimulării și al subterfugiilor interacționist-simbolice. Cum să deosebești un jucător care spune adevărul de unul care minte cu nerușinare, decât poate atunci când ultimul încearcă să se prefacă mai iscusit decât dacă și-ar juca adevăratul său rol? După joc, ne întoarcem fiecare la rolurile care ne sunt predestinate și pe care nimeni nu încearcă să le conteste sau să le disimuleze: eu ies cu câinele la plimbare, fetele își pregătesc ghiozdanul de școală, iar Aurelia le asistă, căutându-și de nevoile ei.

În Finlanda sunt 3,3 mln de băi sauna la o populație de 5,6 mln. E considerat normal să ai o sauna în apartament și neapărat una în casa de vacanță. Azi am avut chef de o saună și m-am uitat pe lista băilor disponibile în cartierul în care locuiesc, Espoo. Mi-a atras atenția Bodom Bar & Sauna. E un local pentru fani death metal. Pe partea de bar pare totul clar; sauna e, însă, specificul locului. Mi-am imaginat cum ar putea să arate așa un local. Mă vedeam cum îmi fac drum cu coatele spre saună printr-o ceață de fum, smulgându-mă din înghesuiala unor tipi pletoși și beți, într-un zgomot de infern, pentru a ajunge în semiobscurul unei băi colcăind de inși ciudați. Localul era aproape pustiu la acea oră. Din boxe se prelingea un Obituary melancolic, de atmosferă. Mi-am dat seama că imaginația mea a rămas înghețată în anii 90, căci cei care pe atunci ascultau Napalm Death, acum sunt tați de familie, bine trecuți de 40 și lucrează de la oră la oră. Iar duminică seara merg la Bodom, beau o bere, fac o baie și apoi vin acasă la copii și nevastă. Pentru tipa de la bar cu cercel în obraz, muzica barului e pe semne ceea ce pentru alde mine, pe vremuri, era Elvis Presley sau John Lennon. În baie, totul nou, nichel. Doi tipi vorbesc între ei finlandeză, alții doi în engleză. La un moment dat, am început a vorbi cu toții, pe toate sensurile. În sauna se creează relații, se clădesc comunități, nasc și mor oameni. Unul din tovarășii mei de baie zice că mamă-sa l-a născut într-o sauna. Acum predă entrepreneurship la Universitatea din Helsinki. Celălalt e francez, lucrează în IT, a lucrat până nu demult la Moscova și s-a mutat aici de când a început războiul. A fost și pe la Chișinău acum ceva ani. Ne încălzim bine-bine și ieșim pe terasă afară, la 10 grade ger. Aburim ca niște cartofi fierți. Apoi ne întoarcem în baie, aruncăm niște căușe de apă pe pietrele încinse și ne lăsam înghițiți de norul de fierbințeală. Finlandezii îi spun acestei călduri, afectuos, löyly. Ieșit din baie, în bar sună în surdină un Scream bloody gore, urlat cu jale de Chuck Schuldiner pe când era tânăr și în viață. Ieșit la aer, tușesc în mănușă pentru a-mi drege gâtul și mă îndrept spre metrou.