vineri, 20 noiembrie 2020

Din geam, mai ales din geamul de la camera de sus, se vede turnul primăriei vechi, și el de prin secolul 13. Pe acel turn stă un orologiu mare și frumos care ne amintește la fiecare sfert de oră că timpul nu stă locului. La un sfert bate o dată. La jumătate bate de două ori. La fără un sfert bate de trei ori. Iar la fix bate de patru ori și apoi mai bate tot de atâtea ori cât e ora. Dimineața devreme îmi sună mereu mobilul la jumătate, dar ziua începe cu adevărat la prima bătaie a orologiului de pe primăria veche, de patru și apoi încă de șase ori. Dimineața fetele nu aud ceasul turnului. Abia de aud când le spunem că trebuie să meargă la școală și la grădiniță. Iar când orologiul bate de 4 și apoi de șapte ori, le aștept jos la micul dejun, cu ceai, pâine prăjită, ouă, brânză moale, roșii uscate în ulei, unt și magiun. Când orologiul bate de două ori trebuie să ieșim din casă, căci altfel întârziem la autobuzul de la 7 și 39 minute. Într-o dimineață eram supărat că am întârziat la autobuz pentru că fetele nu au auzit orologiul și au tras de timp. I-am spus atunci Kirei că voi merge să cumpăr un ceas deșteptător care să le trezească la timp și atunci poate nu vom mai întârzia la autobuz și la grădiniță. Nu, de ce să cumperi un deșteptător, doar noi avem ceasul de pe turn, îmi zice Kira zâmbitor. Da, dar voi nu-l auziți, Kira. – Ba da, vom deschide geamul și îl vom auzi. Într-adevăr, la ce ne-ar trebui un ceas deșteptător când avem ceasul de pe turnul primăriei vechi? Trebuie doar să ciulim urechea și să-l auzim la fiecare sfert de oră. Sau să deschidem geamul.

vineri, 13 noiembrie 2020

De când ne-am mutat la Regensburg, avem uneori impresia că ne-am deplasat nu doar în spațiu, dar și în timp. Stăm în apartamentul 13 într-o casă universitară din secolul 13. Dar nu e chiar de rău. E o casă primitoare. Îmbină bine confortul cu o anume austeritate medievală. Pereții sunt dați cu var alb. Podul se sprijină temeinic în niște lespezi de lemn străvechi. Scările care duc la etaj sunt și ele de un lemn negru afumat care a văzut pe semne multe în cele câteva secole. Podeaua de lemn scârțâie jalnic când calci pe ea, mai ales când mergi noaptea la baie. Se spune că demult-demult, vechiul proprietar al casei, care provenea dintr-o familie de nobili de prin partea locului, a sărăcit la un moment dat și a vândut casa. Aceasta a ajuns până la urmă în mâinile primăriei, care, nu mai știu exact în ce secol, a făcut aici un adăpost pentru săraci. Și așa a și rămas până când, prin anii 60 ai secolului 20, Universitatea din Regensburg a cumpărat-o și a construit aici o casă de oaspeți. Fiecare casă are zgomotele ei. O casă fără zgomote e ca fără de suflet. Casa noastră de la Regensburg e plină de suflet. Și ne vorbește, atunci când vrem să o auzim. Țevile sistemului de încălzire fluieră, podeaua scârțâie, lemnul se tânguie sub povara zidurilor. Nu avem de ce să ne plângem. Suntem oaspeți în această casă. Și-i respectăm trecutul și tainele.

duminică, 23 august 2020

Stăteam la masa din curtea blocului cu calculatorul după ce în prealabil am dezinfectat-o temeinic. A ieșit și Kira cu mine. Pe Voica nu am reușit să o conving să iasă. A dat de patima cetitului de la o vreme. Citește cărți groase de genul Miturile grecești (povestite haios) și Jurnalul unui puști. Mai nou, Aurelia îi citește și Harry Potter cu glas tare și apoi își povestesc complice una alteia scene hazlii din roman, spre ignoranța noastră – a mea și a Kirei. Kira, în schimb, iese de fiecare dată cu entuziasm oricând îi propun – eu pentru lucru la aer liber, ea pentru joacă. Îi scot și bicicleta. O împinge cu putere dintr-o parte a curții spre cealaltă. Dar atenție la mașini, Kira! Și oridecâte ori se aude un zgomot de mașină la celălalt capăt al curții, ea își trage de coarne bicicleta pe trotoar până trece pericolul. În acea dimineață, toate mașinile care au avut de dus ieșiseră și a rămas Kira stăpână pe tot drumul curții. Trebuia doar să țină seama să nu facă accident cu doamna Maria de la etajul întâi, cu domnul Andrei, omul de serviciu, care vorbește doar prin semne, și cu alți trecători ocazionali. La un moment dat, Kira vine la mine și îmi spune că a văzut un pui de struț. Scufundat în lucrul la calculator, nu am atras îndată atenție cuvintelor Kirei, după care, brusc, mi-am dat seama de ciudățenia sensului lor. Ce fel de struț, Kira? – Da, acolo e un pui de struț, - insistă ea. Hai să vedem, mă ridic eu în sfârșit de la calculator, destul de sceptic în privința celor auzite. Bucuroasă, Kira mă conduce pe bicicleta ei până la scara vecină, unde doamna Maria tocmai termina de spălat antreul. – Iată! Într-adevăr, lângă balconul de la etajul 1 (parter), pe jos alerga de colo-ncoace un pui de pasăre căzut din cuib. Părea să fie mai degrabă un porumbel, deși, după forma ciocului și pielea gâtului, acoperit ici-cole de tiuleie negre, ai zice într-adevăr că e un struț în miniatură. N-am stat mult pe gânduri, l-am prins în palme și l-am dus acasă. I-am găsit repede pe post de colivie o cutie de carton în antreu, din cele pregătite pentru împachetarea bagajelor, și i l-am arătat Aureliei. Nu s-a împotrivit, din fericire, intruziunii unui alt animal în casa noastră. Așa cum puiul piuia întruna, semn că e înfometat, am intrat imediat pe Youtube, care le știe toate, să aflu cum se hrănesc puii de poumbel. I-am făcut un soi de biberon dintr-un păhărel acoperit cu o bucată de pungă de polietilenă în care i-am pus o masă umezită din hrană de papagal și alte cereale. Struț sau Struțișor, după cum l-am botezat, nu s-a lăsat hrănit de la prima încercare. Văzând încercările repetate și mereu eșuate ale puiului de a îngurgita hrana, Kira și Voica au început a scânci de se făcuse o hărmălaie din care îți venea greu să deslușești ceva cu rost. Degrabă, puiul s-a obișnuit cu noua metodă de hrană și s-a încetățenit în casa noastră. Mândră de găselnița ei, Kira îmi spunea, când mai ieșeam afară, că merge să mai caute lucruri interesante, de genul puiului de struț sau al șobolanului mort, găsit într-o altă zi la tulpina unui tufar. 
Mâine se încheie două săptămâni de când Struț a intrat în casa noastră. Îl învățăm să ciugulească, să zboare și, de câteva zile, îl scoatem afară pentru a-i ușura reintregarea în mediul natural. Azi dimineață l-am scos afară în fața blocului și i-am presărat crupe de grâu, să vină și alți hulubi din ogradă. S-au adunat ciucuri în jurul lui. La început părea stânjenit, apoi, însă, s-a lăsat absorbit de calda societate a porumbeilor. Ciugulea în voie, de rând cu ceilalți, până când, ca din senin, a sărit un pui de pisică. L-a reperat îndată din mulțimea păsărilor mature și era cât pe ce să-l înșface, dacă nu i-aș fi sărit în apărare. Ai grijă, Struț! Când te vom lăsa să zbori la libertatea jinduită, cine te va mai apăra?

miercuri, 5 august 2020

A trebuit să merg la magazin și am hotărât să merg cu bicicleta și să o iau și pe Kira. N-am mai mers de mult pe bicicletă cu Kira. Vroiam să dau vina pe pandemie, dar nu era de asta. În tot cazul, am urcat pe biciletă cu Kira și ne-am simțit ca pe vremuri când o duceam pe bicicletă la grădiniță și apoi la magazin și apoi acasă. Kira era încântată. Îmi tot spunea drăgălășenii de genul că sunt cel mai bun tată de pe lume, de pe glob. M-am simțit puțin aiurea, odată ce a trebuit să-mi plimb copilul pe bicicletă ca să-mi spună asemenea complimente. După ce am luat de ce am avut nevoie de la magazin, i-am propus să revedem grădinița. Era entuziasmată. La poarta grădiniței, am coborât, am deschis poarta cu grijă și am pășit înăuntru. Era o pustietate ciudată pentru acel loc. O priveliște demnă de un film anti-utopic, post-nuclear. În schimb peluzele erau verzi, iarba deasă, bine tunsă. Ne-am dus până la terenul Kirei. Și acolo iarba verde, viguroasă, iar în centrul peluzei o mașină de lemn. Kira a urcat repede în ea, a condus-o puțin, apoi s-a sculat să exploreze terenul și am văzut o altă mașină. E o pisică acolo, îmi spune ea. Într-adevăr, era o pisică care se uita la noi mirată că am călcat pe acolo și că i-am mai deranjat și somnul. La un moment dat a apărut și paznicul. Acesta nu părea nemulțumit. I-am spus cine suntem și că ne jucăm puțin și plecăm. A spus că bine bine, numai să nu facem gălăgie. Părea mai degrabă mulțumit că toate aceste utilaje bine păzite de el își regăsesc în sfârșit rostul, câtuși de puțin, măcar pentru cineva. La ieșire din curtea grădiniței, am urcat pe bicicletă. Kira îmi spune că nu m-ar da nici pentru un milion de diamante de mărimea unui mare uriaș prietenos. Înainte, Kira și Voica spuneau că nu-l vor da pe Blue nici pentru un miliard de diamante mari cât niște balene albastre. M-am simțit copleșit. Asociația indirectă cu marele uriaș prietenos m-a flatat și ea. Am apăsat pe pedala bicicletei, iar Kira s-a lipit de spinarea mea.

joi, 9 iulie 2020

Una din serile trecute le-am citit fetelor din cărțile lor, dăruite la zilele lor de naștere – cărțile făcute din jurnalele noastre de familie și desenele lor. De fiecare când citim din aceste cărți ne îmbunăm cu toții, ne trec fărâmile de supărare uitate peste zi și ne umplem de multă multă iubire unii pentru alții. Una din amintirile citite era despre cum ne-am dus cu Voica la pădure într-o dimineață de toamnă (2019) și cum ea își meșterea bărcuțe din scoarță de copac în timp ce eu îmi făceam exercițiile de respirație. După ce am terminat de citit, Voica a rămas înduioșată și visătoare. A doua zi dimineață s-a trezit mai devreme, pe la 7.00. I-am propus să meargă cu mine la pădure, mai mult din politețe, pentru că știam că mă refuză de fiecare dată în ultimul timp. M-a refuzat și de această dată și tocmai mă gândeam că oare ce s-a schimbat în ea, în noi, încât fiică-mea cea mare nu mai vrea să meargă diminețile cu mine la pădure. M-am îmbrăcat și eram gata să ies când Voica îmi zice că vrea și ea. Minunat, Voica, haide! Am alergat până la pădure. Observ că este mult mai rezistentă la alergat decât înainte. Ne îndreptăm spre poiana cea mare, pentru că știu că fetelor le place acolo cel mai mult. Ea însă zice că vrea la Poiana Nucului. De ce? Nu-mi spune. Mergem, dacă vrei, Voica. Dar ai grijă la melci, că-s mai mulți azi de la ploile din zilele trecute. Ajungem în poiană. Voica o inspectează ca să vadă ce s-a schimbat de când a fost ultima dată. A reperat nucul, copacul cu liane, cărarea. Eu îmi fac exercițiile, iar ea caută ceva prin iarbă și pe lângă copac. Uite, scorbura în care am ascuns atunci bărcuțele, îmi zice. Găsește o scoarță mică desprinsă din tulpina copacului și se căznește să meșterească ceva cu ea. O bărcurță. Dar nu-i iese și e nemulțumită. Îmi întrerup exercițiul și mă ofer să o ajut. Caut o scoarță mai subțire. Găsesc una, dar același rezultat. Voica pare dezamăgită. Nu-și dă seama ce s-a schimbat între timp încât nu-i mai reușește. Mai caut prin iarbă un material mai potrivit când, ce să văd? O pană lungă, frumoasă, de o nuanță de gri și cu vergeturi albe fine. I-o arăt Voicăi și ea se luminează pe dată. Îmi dau seama ce caută de fiecare dată Voica la pădure: o aventură. În timp ce eu caut de fiecare dată același lucru: eternul început, mereu același. Voica se concentrează în întregime asupra penei, în timp ce eu pot să-mi termin exercițiile. Mă întreabă oare de la ce pasăre a căzut pana. Oare era bolnavă? Oare trăiește în această pădure sau a venit în vizită? Acasă își arată comoara Kirei și Aureliei. Aurelia face un uau admirativ. Kira se miră și ea, deși cu un sentiment cam amestecat.

miercuri, 15 aprilie 2020

Ieri a început sezonul cadourilor de ziua Kirei. Unul din ele a venit cu anticipație de 10 zile – un papagal cu penaj albastru, ai zice că e chiar pasărea albastră. Voica îl aștepta cel mai mult, știind dinainte despre ce va fi vorba. L-a numit Blue. Kira, în schimb, a rămas puțin descumpănită. Se vede că se aștepta la altceva. Aurelia nu vroia să-i mai ia o jucărie de plastic, a câta? Din toate animalele de companie posibile, ne-am oprit asupra celui pe care îl credeam cel mai puțin solicitant. (În paranteze fie spus, stăpâna unui cățel de vânzare a sfătuit-o pe Aurelia că, dacă suntem atașați de valori materiale, de genul mobilă moale și covoare, atunci mai bine să nu...). Ne-am gândit că un animal le va face viața de carantină mai veselă. Efectul a fost însă contrariu celui așteptat în cazul Kirei. A devenit geloasă. I se părea că îl iubim mai mult decât pe ea. Seara ne-am jucat în unul din jocurile ei preferate. Se face că ea e Aurelia, eu sunt Petru, mereu același, Aurelia e Voica, iar Voica e Kira. Apoi se uită la colivia papagalului și adaugă: și să ne prefacem că papagalul, și cușca lui, nu există. Am acceptat scenariul ei și am pus muzică clasică – eu făceam reverințe de prinț, ea de prințesă, apoi brusc ne luam de braț și ne prindeam într-o horă îndrăcită și râdeam de ne țineam de burtă. După, ne mai linișteam puțin și o luam de la capăt.

duminică, 29 martie 2020

De ziua Voicăi, cadouri de dimineață toată ziua. În carantină, am sărbătorit în sânul familiei restrânse. Am mers la pădure și am facut picnic cu șampanie non-alcoolică, în semi-clandestinitate, după care am început cu toții a râde contagios.

Kira mă întreabă câți ani am. 45 – îi spun eu. Se gândește puțin și mă mai întreabă, după cum îi firea delicată: nu-i așa că tu ești puțin mai bătrân decât noi, doar puțin puțin?...