joi, 9 iulie 2020


Una din serile trecute le-am citit fetelor din cărțile lor, dăruite la zilele lor de naștere – cărțile făcute din jurnalele noastre de familie și desenele lor. De fiecare când citim din aceste cărți lor ne îmbunăm cu toții, ne trec fărâmile de supărare uitate peste zi și ne umplem de multă multă iubire unii pentru alții. Una din amintirile citite era despre cum ne-am dus cu Voica la pădure într-o dimineață de toamnă (2019) și cum ea își meșterea bărcuțe din scoarță de copac în timp ce eu îmi făceam exercițiile de respirație. După ce am terminat de citit, Voica a rămas înduioșată și visătoare. A doua zi dimineață s-a trezit mai devreme, pe la 7.00. I-am propus să meargă cu mine la pădure, mai mult din politețe, pentru că știam că mă refuză de fiecare dată în ultimul timp. M-a refuzat și de această dată și tocmai mă gândeam că oare ce s-a schimbat în ea, în noi, încât fiică-mea cea mare nu mai vrea să meargă diminețile cu mine la pădure. M-am îmbrăcat și eram gata să ies când Voica îmi zice că vrea și ea. Minunat, Voica, haide! Am alergat până la pădure. Observ că este mult mai rezistentă la alergat decât înainte. Ne îndreptăm spre poiana cea mare, pentru că știu că fetelor le place acolo cel mai mult. Ea însă zice că vrea la Poiana Nucului. De ce? Nu-mi spune. Mergem, dacă vrei, Voica. Dar ai grijă la melci, că-s mai mulți azi de la ploile din zilele trecute. Ajungem în poiană. Voica o inspectează ca să vadă ce s-a schimbat de când a fost ultima dată. A reperat nucul, copacul cu liane, cărarea. Eu îmi fac exercițiile, iar ea caută ceva prin iarbă și pe lângă copac. Uite, scorbura în care am ascuns atunci bărcuțele, îmi zice. Găsește o scoarță mică desprinsă din tulpina copacului și se căznește să meșterească ceva cu ea. O bărcurță. Dar nu-i iese și e nemulțumită. Îmi întrerup exercițiul și mă ofer să o ajut. Caut o scoarță mai subțire. Găsesc una, dar același rezultat. Voica pare dezamăgită. Nu-și dă seama ce s-a schimbat între timp încât nu-i mai reușește. Mai caut prin iarbă un material mai potrivit când, ce să văd? O pană lungă, frumoasă, de o nuanță de gri și cu vergeturi albe fine. I-o arăt Voicăi și ea se luminează pe dată. Îmi dau seama ce caută de fiecare dată Voica la pădure: o aventură. În timp ce eu caut de fiecare dată același lucru: eternul început, mereu același. Voica se concentrează în întregime asupra penei, în timp ce eu pot să-mi termin exercițiile. Mă întreabă oare de la ce pasăre a căzut pana. Oare era bolnavă? Oare trăiește în această pădure sau a venit în vizită? Acasă își arată comoara Kirei și Aureliei. Aurelia face un uau admirativ. Kira se miră și ea, deși cu un sentiment cam amestecat.

miercuri, 15 aprilie 2020

Ieri a început sezonul cadourilor de ziua Kirei. Unul din ele a venit cu anticipație de 10 zile – un papagal cu penaj albastru, ai zice că e chiar pasărea albastră. Voica îl aștepta cel mai mult, știind dinainte despre ce va fi vorba. L-a numit Blue. Kira, în schimb, a rămas puțin descumpănită. Se vede că se aștepta la altceva. Aurelia nu vroia să-i mai ia o jucărie de plastic, a câta? Din toate animalele de companie posibile, ne-am oprit asupra celui pe care îl credeam cel mai puțin solicitant. (În paranteze fie spus, stăpâna unui cățel de vânzare a sfătuit-o pe Aurelia că, dacă suntem atașați de valori materiale, de genul mobilă moale și covoare, atunci mai bine să nu...). Ne-am gândit că un animal le va face viața de carantină mai veselă. Efectul a fost însă contrariu celui așteptat în cazul Kirei. A devenit geloasă. I se părea că îl iubim mai mult decât pe ea. Seara ne-am jucat în unul din jocurile ei preferate. Se face că ea e Aurelia, eu sunt Petru, mereu același, Aurelia e Voica, iar Voica e Kira. Apoi se uită la colivia papagalului și adaugă: și să ne prefacem că papagalul, și cușca lui, nu există. Am acceptat scenariul ei și am pus muzică clasică – eu făceam reverințe de prinț, ea de prințesă, apoi brusc ne luam de braț și ne prindeam într-o horă îndrăcită și râdeam de ne țineam de burtă. După, ne mai linișteam puțin și o luam de la capăt.

duminică, 29 martie 2020

De ziua Voicăi, cadouri de dimineață toată ziua. În carantină, am sărbătorit în sânul familiei restrânse. Am mers la pădure și am facut picnic cu șampanie non-alcoolică, în semi-clandestinitate, după care am început cu toții a râde contagios.

Kira mă întreabă câți ani am. 45 – îi spun eu. Se gândește puțin și mă mai întreabă, după cum îi firea delicată: nu-i așa că tu ești puțin mai bătrân decât noi, doar puțin puțin?...

vineri, 27 martie 2020

Kira scrie tot mai frumos – într-un alfabet compus de ea ad-hoc care amintește de sanscrită. Aurelia i-a spus că poate în viața anterioară a fost indiancă. Kira a venit la mine și mi-a spus că în copilărie a trăit în India și de asta știe limba indiană. Iar dacă vreau, mă poate învăța și pe mine niște cuvinte. Am acceptat docil. În loc de geam voi spune devin. Pentru covor, voi zice defuz. Vreau o carte – deon. Și tot așa... Împăratul indienilor e nimeni altul decât Regele nemuritorilor, care are și o regină... Își depăna amintirile din viața anterioară cu atâta seriozitate încât mă minunam cât de multe le știe și le-a trăit. Ai zice că are o mie de ani, nu cinci fără o lună...
                                  

duminică, 15 martie 2020


De câteva luni a bătut peste glob molima. De o lună a venit și la noi. Nu știm cum ne va schimba viața, dar a și început să ne-o schimbe. Bunăoară, toate instituțiile de învățământ și-au suspendat activitatea pentru două săptămâni, deocamdată. Un fel de vacanță anticipată pentru elevi și un concediu pentru cadre didactice și alți angajați. Dar, se știe, vacanța copiilor anunță un angajament full-time al părinților, mai ales că experții recomandă să scutim de astă dată buneii de grija nepoților. Așadar, Kira și Voichița nu mai merg la grădiniță și la școală, iar eu nu mă mai duc la universitate. #stămacasă, cum se spune. Ca să ne facem mai plăcut și mai cu folos statul acasă, ne-am făcut o listă de lucruri de făcut, iar Voichița și-a redeschis agenda zilei în care a repartizat pe ore ce va/vom face în cursul zilei:  la 8.00 – micul dejun, 9.00 – teme de școală individual (pentru toți doritorii, inclusiv Kira), 10.00 – TV – 1 oră pe zi; 11.00 – jocuri; 12.30 – prânzul; la 13.00 – ora de somn pentru Kira, desen și alte activități pentru Voica, la 15.00 – ceai și gustare, 16.00 – plimbare la pădure, 17.00 – teme individual, 18.00 – gimnastică acasă (cu tata), 19.00 – cina, 20.00 – baia/ igiena de seară; 20.30 – povestea de seară și 21.00 – culcarea.

luni, 16 decembrie 2019

Ieri dimineață, Aurelia a descoperit că o cizmă a Voicăi a fost cusută în partea de sus unde avea o gaură. A fost cârpită și cu o bucățică de material pentru trăinicie. Vine la mine și mă întreabă dacă am cusut eu. Eu spun că nu, firește, nu e în stilul meu, ca să spun așa. În plus, zilele astea abia de am avut timp să-mi șterg propriile încălțări, darămite să mai cos și bocancii copiilor. Și e cusută doar una, a doua rămas necusută, de parcă ar vrea să mă învețe cum să am grijă de încălțămintea copiilor, observă Aurelia cu suspiciune. Poate cineva la școală a făcut „asta”? – mă dău eu cu părerea? Dar n-o vedem pe doamna Daniela sau pe doamna Oxana cosând cizmele copiilor. Nu cumva buneii au avut grijă de încălțămintea nepoatei? Da, se leagă, deși nu e nici „stilul” lor. Iar dacă și au făcut-o, de ce doar o cizmă? Azi, când am luat-o pe Voica de la școală, am continuat să dezlegăm misterul, fără mult succes. Ca să nu speculăm, am sunat-o pe bunica Margareta și am întrebat-o direct dacă ea sau bunelu’ au cusut cizma. Nu, nici ei. Mai spre seară, am sunat-o și pe bunica Maria. La fel. La început ea înțelesese că vrem să o rugăm să ne coase ceva. După eliminarea tuturor suspecților, am ajuns din nou la membrii familiei – cerc închis. Nu ne mai rămâne decât să credem că e o forță supranaturală la mijloc în toată povestea asta – vreun spiriduș-cizmar, ca în povestea fraților Grimm, sau poate Moș Nicolae însuși a reparat cizma înainte de a pune în ea dulciuri și covrigi? Pentru orice eventualitate, Voica i-a pregătit în coridor niște bucăți de portocală, biscuiți și un bilețel: „Spuneți cine sunteți / Scrieți mai jos numele ___________ Eu sunt Voica.” Curios acest mesaj. Și e oare pluralul de politețe sau îi are în vedere pe amândoi, și pe spiriduș și pe Moș Nicolae? O să vedem mâine dimineață dacă s-a(u) înfruptat din merinde peste noapte. Poate va/vor repara și a doua cizmă... Vă țin la curent. Aveți grijă de cizmele voastre. Se apropie Sfântul Nicolae (pe vechi)... 

sâmbătă, 5 octombrie 2019


Ieșim cu Kira din scara blocului și simțim că ne vină în față un miros râncet care s-a așezat deasupra orașului de vreo săptămână. Kira se oprește și spune: miroase ca la sanatoriu. Care sanatoriu, Kira? Ca la mare? – Da, da... - Și îți place cum miroase? – Da! – izbucni Kira. Mi-am adus și eu aminte de acel miros de la Sergheevka. Probabil și vecinii noștri ucraineni aveau probleme cu stația de epurare sau cu poluarea apelor subterane. Întâmplarea îmi aduce aminte de bancul în care doi viermi, tatăl și fiul, stau într-un rahat, iar fiul îl întreabă pe tată: tata, de ce alți viermi stau în mere, pere și alte fructe, iar noi stâm în rahat? – Pentru că noi suntem patrioți, fiule! – răspunde cu mândrie viermele-tată. Ar fi ironic dacă, într-o bună zi, mirosul de rahat le va stârni fiicelor mele nostalgii după baștină. Un rahat pe post de madlenă.