jurnal de tatic

Aurelia și Kira au plecat acasă la Chișinău. Prin urmare, eu și Voica am rămas singuri acasă la Regensburg. Prima mare schimbare a fost simțită la micul dejun. Liniștea cu care mâncam, întreruptă de clinchetul tacâmurilor. Până atunci eram obișnuiți cu hârjonelile nesfârșite ale Kirei și Voicăi, de urletele și clovneriile Kirei, întreținute cu grijă de singurul său public țintă, Voica. Kira, te rog să mănânci, nu-ți mai bate joc de pâinea aceea! Voica, nu-ți mai pune picioarele pe scaunul Kirei! Kira, mănâncă din farfurie, nu de pe brațe! Voica, stai normal la masă, nu te culca pe scaun! Acum mâncăm în tihnă, fiecare cu gândurile sale, dar menținem aparența unei comuniuni. Am întrebat-o pe Voica dacă-i lipsește Kira. Nu știu, mi-a răspuns Voica, cred că da, cu ea era distractiv. Hm, oare cu mine cum e? Am surprins-o că imită, fără să vrea probabil, gesturile și expresiile Kirei. Chiar și eu evoc adesea glumele Kirei. M-ai insultat, îi ziceam adineauri Voicăi, încercând să reproduc mimica pe care o face Kira când spune asta. Bine, unele lucruri rămân inimitabile, de exemplu vocea bătrânei nesuferite, scoasă de Kira din adâncul burții. După prea-plinul pe care îl aducea Kira, viața noastră s-a potolit brusc la cote nefirești. Aurelia, de partea ei, ne întreținea spiritul casei cu mâncăruri alese, cu tradiții de sărbători și cu o anumită rutină care a devenit viața însăși.

A trebuit să reinventez ceva pentru ca să nu ne lăsăm absorbiți de blazare și melancolie. Prima măsură a fost să-mi iau și eu bicicletă. Voica avea deja o bicicletă. Mersul pe bicicletă a dat ritm și o altă viteză rutinei zilnice: cu bicicleta la școală și la institut, cu bicicleta de la școală și de la lucru spre casă; cu bicicleta la magazin, la plimbare, la terenul de sport și, da, la bazin. Bazinul e o altă găselniță spărgătoare de melancolie. Îndată ce am intrat în apă, ne-am dat seama că bazinul ne va spăla de acum înainte, la fiecare sfârșit de săptămână, de stres, plictis sau prea multă liniște. La început, am explorat spațiul bazinului încet, cu timiditate. Stăteam cu orele în prima piscină care ne-a apărut în cale. Pentru ce să renunți la un fel de mâncare preferat pentru un altul, tentant, dar ipotetic? Revelația din prima zi la bazin, a fost piscina cu apă caldă, în care ne-am dezmorțit mădularele. Abia la o a doua vizită la bazin, am cercetat metodic toate atracțiile locului: piscina exterioară cu tobogan simplu, o altă piscină de afară cu apă caldă și jacuzzi, bazinul pentru sărituri în apă. Dar marea descoperire a fost toboganul de apă de câteva etaje înălțime, prin care crezi că luneci ca într-un intestin cosmic pentru a fi expulzat în cele din urmă într-o altă dimensiune, după ce-ți vei fi revăzut întreaga viața, cu bune și rele.

Azi Voica a trecut botezul ciclistului novice. Am parcurs împreună 36 km (18 km într-o direcție și 18 km înapoi) până în satul Pielenhofen, pe o pistă ciclabilă pe malul Dunării, apoi pe cel al afluentului Naab. O călătorie de câteva ore prin peisaje bavareze: lanuri de cereale pe de o parte, păduri cu stânci de cealaltă, despărțite de un râu liniștit ca un eleșteu. La început făceam popasuri la fiece 15 minute, apoi intervalul dintre pauze creștea. La întoarcere făceam pauze mai rare, dar și mai mari, marcate de un scăldat în Naab, o partidă de șah, apoi un scăldat în Dunăre și iarăși o partidă de șah. Când am ajuns acasă, eram lihnit, pe când Voica se simțea în plină forță. Mi-a cerut să joace un joc la telefon. I-am dat, firește. Cred că cel botezat am fost eu, până la urmă.