Una din serile trecute le-am citit fetelor din cărțile lor, dăruite la zilele lor de naștere – cărțile făcute din jurnalele noastre de familie și
desenele lor. De fiecare când citim din aceste cărți ne îmbunăm cu toții, ne
trec fărâmile de supărare uitate peste zi și ne umplem de multă multă iubire
unii pentru alții. Una din amintirile citite era despre cum ne-am dus cu Voica la
pădure într-o dimineață de toamnă (2019) și cum ea își meșterea bărcuțe din
scoarță de copac în timp ce eu îmi făceam exercițiile de respirație. După ce am
terminat de citit, Voica a rămas înduioșată și visătoare. A doua zi dimineață
s-a trezit mai devreme, pe la 7.00. I-am propus să meargă cu mine la pădure,
mai mult din politețe, pentru că știam că mă refuză de fiecare dată în ultimul
timp. M-a refuzat și de această dată și tocmai mă gândeam că oare ce s-a
schimbat în ea, în noi, încât fiică-mea cea mare nu mai vrea să meargă diminețile
cu mine la pădure. M-am îmbrăcat și eram gata să ies când Voica îmi zice că
vrea și ea. Minunat, Voica, haide! Am alergat până la pădure. Observ că este
mult mai rezistentă la alergat decât înainte. Ne îndreptăm spre poiana cea
mare, pentru că știu că fetelor le place acolo cel mai mult. Ea însă zice că
vrea la Poiana Nucului. De ce? Nu-mi spune. Mergem, dacă vrei, Voica. Dar ai
grijă la melci, că-s mai mulți azi de la ploile din zilele trecute. Ajungem în
poiană. Voica o inspectează ca să vadă ce s-a schimbat de când a fost ultima
dată. A reperat nucul, copacul cu liane, cărarea. Eu îmi fac exercițiile, iar
ea caută ceva prin iarbă și pe lângă copac. Uite, scorbura în care am ascuns
atunci bărcuțele, îmi zice. Găsește o scoarță mică desprinsă din tulpina
copacului și se căznește să meșterească ceva cu ea. O bărcurță. Dar nu-i iese
și e nemulțumită. Îmi întrerup exercițiul și mă ofer să o ajut. Caut o scoarță
mai subțire. Găsesc una, dar același rezultat. Voica pare dezamăgită. Nu-și dă
seama ce s-a schimbat între timp încât nu-i mai reușește. Mai caut prin iarbă
un material mai potrivit când, ce să văd? O pană lungă, frumoasă, de o nuanță
de gri și cu vergeturi albe fine. I-o arăt Voicăi și ea se luminează pe dată. Îmi
dau seama ce caută de fiecare dată Voica la pădure: o aventură. În timp ce eu
caut de fiecare dată același lucru: eternul început, mereu același. Voica se
concentrează în întregime asupra penei, în timp ce eu pot să-mi termin
exercițiile. Mă întreabă oare de la ce pasăre a căzut pana. Oare era bolnavă?
Oare trăiește în această pădure sau a venit în vizită? Acasă își arată comoara
Kirei și Aureliei. Aurelia face un uau admirativ. Kira se miră și ea, deși cu
un sentiment cam amestecat.
