jurnal de tatic

Luăm micul dejun împreună, fără stress. E zi de weekend. Voica poate veni în sfârșit în pijama, lucru interzis în alte zile. Propun să discutăm ce facem azi. Eu vreau să merg la sport pe insulă, unde săptămâna trecută am mers cu Voica. Aurelia îmi amintește că trebuie să mergem și la magazin. Da, le punem fetelor un film după masă și mergem. Voica zice că nu vrea să rămână acasă singure. De ce? Se teme să nu ne mai întoarcem. Nu e prima dată când spune asta, observă Aurelia. De ce te temi? Ți-i teamă că te vom abandona? Chiar nu îți dai seama cât de tare ținem la tine, la voi? Ca să adaug greutate celor spuse de Aurelia, recurg la o figură de stil. Voichița, dacă cineva mi-ar impune să aleg între o mână și tine, te-aș alege desigur pe tine și aș da mâna, fără ezitare. Fără mână aș mai putea trăi, fără tine ba – îi zic eu apăsat. Voica e plăcut emoționată de o asemenea manifestare de afecțiune. O văd pe Kira puțin gânditoare și îi spun că, de dragul ei, aș da și a doua mână. Aurelia confirmă că e adecărat că ținem mai mult la ele decât la integritatea propriului corp. Din fericire nimeni nu ne cere să renunțăm la membrele noastre în schimbul fiicelor. Kira se uită la noi înduioșată, se apropie de fața mea și, în stilu-i specific, îmi susură în urehi pe un ton dezmierdător: și atunci, micuțu’ de tata, noi îți vom ridica lucrușoarele de pe jos, da? Da! Și voi veți fi mâinile mele.