Anul trecut, Kira nu se mai sătura de scăldat. În acest an, Kira se
mulțumește cu bălăcitul în valuri pe mal. În limbaj sanatorial, se zice
talazoterapie. Nu se încumetă să intre mai adânc în apă, nici cu mine, nici cu Aurelia.
O fi din cauza scăldatului în toboganul „cel strașnic” la ștrandul de la
Chișinău la care ne-am dat cu Kira și a înghițit niște gâturi de apă. E drept
că atunci când apa de mare e liniștită și limpede intră mai adânc și stă mai
mult în apă. Se simte mai în siguranță.
Anul trecut mergeam cu Voica la o casă cu morișcă pe acoperiș căreia îi
spuneam stația meteo. Treceam de ea prin apă până când ajungeam dincolo, pe
cealaltă porțiune de plajă. Atunci ne întâlneam cu un cârd de pescăruși în
jurul căruia scorneam un șir de povești. În acest an, i-am propus Kirei să
mergem la stația meteo – a acceptat cu bucurie. Voica n-a mai vrut să meargă. A
preferat să se joace cu scoicile pe mal. Mergeam pe mal și Kira îmi tot
povestea diverse. Mă întrebam dacă o să mai vrea să meargă cu mine la anul la
stația meteo. Când am ajuns la gardul casei care intra câțiva metri în mare, am
luat-o în brațe și am dus-o așa prin apă, în timp ce ne stropea spuma mării. De
fiecare dată când trecem pe acolo ai impresia că depășești o linie interzisă.
De astă dată, linia era marcată în plus de o funie care se ducea în larg. La
capătul gardului este o intrare în curtea stației păzită cu sârmă ghimpată. În
curte e o barcă și intrarea într-un un garaj de bărci. După aceasta, gardul
continuă, iar la capătul lui se deschide un mic golf pe malul căruia stă o mică
pensiune cu două nivele. Proximitatea imediată cu marea și stilul auster al
clădirii mă fascinau. Mi-aș dori ca în anul următor să ne petrecem vacanța
anume aici. Pe malul mării, păzit de niște bârne înfipte în nisip și niște blocuri
de beton, stăteau niște oameni – o familie. Când ne-au văzut, aveau privirea
surprinsă, deși binevoitoare, de parcă am fi fost niște personaje din povești apărute
de nicăieri. În apă înotau flegmatic meduze, iar pe plajă zăceau bancuri
întregi de scoici. Stația de scoici și meduze, a redenumit Kira stația meteo.
La întoarcere, i-am zis Kirei că o să-i povestim mamei de marea noastră aventură.
Da, da, e noaptea marii besia – așa pronunță ea cântecul lui Ion Aldea-Teodorovici,
ascultat de regulă în mașină.
După câteva zile, a acceptat și Voica să meargă cu noi. Se temea de valuri,
de meduze. Am luat-o pe Kira în brațe când am trecut prin apă, iar Voica a mers
prin apă, țipând la fiecare meduză. La întoarcere, a vrut s-o iau pe ea în
brațe. Am spus că le voi duce în brațe pe rând. Așa am și făcut – pe una o lăsam
pe un colț de nisip uscat, în timp ce o duceam în brațe pe cealaltă. Eram ca un
uriaș bun ce ducea în brațe niște copii rătăciți pe mare.