jurnal de tatic

În fiecare zi marea e alta. În prima zi era aprigă și învolburată. În cea de a doua zi, spuma mării împroșca pe mal cu nisip și scoici. În a treia zi apa mării era rece ca un râu de munte. În a patra zi, marea era liniștită ca un heleșteu, iar apa era limpede de-ți venea s-o bei. În a cincea zi, marea s-a încrâncenat din nou, cu valuri mari ce se spărgeau de mal ca niște geamuri în furia vântului. În cea de a șasea zi, norii au acoperit cerul, de nu se vedea unde sfârșește marea și unde începe cerul, iar apa se făcuse din nou rece de cleștar. Aurelia și alte mame de la sanatoriu se plâng mereu de apă rece și vreme rea. Pe mine marea ma încântă în toate ipostazele ei. Când eram mici și scânceam că apa ar fi prea rece și ne clănțăneau mereu dinții când ieșeam pe mal, iar mama ne ștergea, tata ne spunea că apa e numai bună și e mai bine să ne uscăm pielea alergând. Ne mai spunea o vorbă de duh că, atunci când apa era prea caldă, un georgian ar fi spus: eto ne voda, a chai (asta nu e apă, ci ceai). Apa mării te încântă tocmai pentru că e diferită de la o zi la alta. Totuși, preferata mea e marea de dimineață devreme când înot departe de mal, încât să nu se mai audă zgomotul de pe plajă, mijesc ochii spre orizont și steluțe de soare valsează deasupra apei.