Ca să mai diversificăm distracțiile, am inventat un joc muzical: Voica pune pe Youtube o piesă la alegere, apoi pun eu una preferată. Când ne par dansante, dansăm. Ea pune piese pop auzite de pe la școală sau de la Cassandra, care e adolescentă și știe mai multe piese „moderne”. Eu însă pun muzică de pe când eram tânăr: în special de pe la sfârșitul anilor 1980 sau pe acolo, mai toate rock: AC/DC, Metallica, Nirvana, PJ Harvey... Voicăi toate astea i se par grozav de vechi. Poate crede că pe vremea tinereții mele toată lumea asculta doar rock. Când îmi trece de rock greu, pun un Bob Dylan mai liniștit, și mai vechi. Pe ăsta îl cunosc!, s-a bucurat ea. De unde, tot de la noi, nu? Din Băieții care au schimbat lumea. Mă bucur că află ceva util din aceste cărți cu oameni care schimbă lumea. Unii chiar au schimbat-o. La un moment dat, ea pune o piesă pe care a auzit-o probabil toată lumea la vremea ei, sau aproape: „I’m a Barbie girl, in a Barbie world...”. Îmi aduc aduc bine aminte când am ascultat-o pentru prima dată la Top MTV, în 1995, pe când eram student în ultimul an la Iași. Îi spun Voicăi că piesa asta a apărut cu 17 ani înainte să se fi născut ea. A fost impresionată. I se părea „modernă”.

Aurelia și Kira au plecat acasă la Chișinău. Prin urmare, eu și Voica am rămas singuri acasă la Regensburg. Prima mare schimbare a fost simțită la micul dejun. Liniștea cu care mâncam, întreruptă de clinchetul tacâmurilor. Până atunci eram obișnuiți cu hârjonelile nesfârșite ale Kirei și Voicăi, de urletele și clovneriile Kirei, întreținute cu grijă de singurul său public țintă, Voica. Kira, te rog să mănânci, nu-ți mai bate joc de pâinea aceea! Voica, nu-ți mai pune picioarele pe scaunul Kirei! Kira, mănâncă din farfurie, nu de pe brațe! Voica, stai normal la masă, nu te culca pe scaun! Acum mâncăm în tihnă, fiecare cu gândurile sale, dar menținem aparența unei comuniuni. Am întrebat-o pe Voica dacă-i lipsește Kira. Nu știu, mi-a răspuns Voica, cred că da, cu ea era distractiv. Hm, oare cu mine cum e? Am surprins-o că imită, fără să vrea probabil, gesturile și expresiile Kirei. Chiar și eu evoc adesea glumele Kirei. M-ai insultat, îi ziceam adineauri Voicăi, încercând să reproduc mimica pe care o face Kira când spune asta. Bine, unele lucruri rămân inimitabile, de exemplu vocea bătrânei nesuferite, scoasă de Kira din adâncul burții. După prea-plinul pe care îl aducea Kira, viața noastră s-a potolit brusc la cote nefirești. Aurelia, de partea ei, ne întreținea spiritul casei cu mâncăruri alese, cu tradiții de sărbători și cu o anumită rutină care a devenit viața însăși.

Luăm micul dejun împreună, fără stress. E zi de weekend. Voica poate veni în sfârșit în pijama, lucru interzis în alte zile. Propun să discutăm ce facem azi. Eu vreau să merg la sport pe insulă, unde săptămâna trecută am mers cu Voica. Aurelia îmi amintește că trebuie să mergem și la magazin. Da, le punem fetelor un film după masă și mergem. Voica zice că nu vrea să rămână acasă singure. De ce? Se teme să nu ne mai întoarcem. Nu e prima dată când spune asta, observă Aurelia. De ce te temi? Ți-i teamă că te vom abandona? Chiar nu îți dai seama cât de tare ținem la tine, la voi? Ca să adaug greutate celor spuse de Aurelia, recurg la o figură de stil. Voichița, dacă cineva mi-ar impune să aleg între o mână și tine, te-aș alege desigur pe tine și aș da mâna, fără ezitare. Fără mână aș mai putea trăi, fără tine ba – îi zic eu apăsat. Voica e plăcut emoționată de o asemenea manifestare de afecțiune. O văd pe Kira puțin gânditoare și îi spun că, de dragul ei, aș da și a doua mână. Aurelia confirmă că e adecărat că ținem mai mult la ele decât la integritatea propriului corp. Din fericire nimeni nu ne cere să renunțăm la membrele noastre în schimbul fiicelor. Kira se uită la noi înduioșată, se apropie de fața mea și, în stilu-i specific, îmi susură în urehi pe un ton dezmierdător: și atunci, micuțu’ de tata, noi îți vom ridica lucrușoarele de pe jos, da? Da! Și voi veți fi mâinile mele.

În prima zi când am dus-o pe Kira la grădiniția Uni-Kum din campusul universitar din Regensburg, ea stătea tăcută și răsfoia o carte, în timp ce eu vorbeam cu doamna Julieta, directoarea grădiniței, care mi-a vorbit 45 de minute despre regulile așezământului. Am dat mereu din cap, asigurând-o că sunt de acord: Ja, ja! E o grădiniță cu totul diferită de cea de la Chișinău. În primul rând, ca arhitectură. E o construcție post-modernă ce amintește a bordei – o parte a clădirii e literalmente îngropată în pământ, pe când acoperișul se ridică în acea parte la doar câteva coate deasupra nivelului pământului. O altă parte a clădirii are geamuri mari, cu o latură deschisă spre parc, iar cealaltă, unde vin părinții să-și ia și să-și aducă copiii, dă spre stradă (dar nu direct în stradă). După ce mi-a vorbit despre reguli, doamna Julieta ne-a făcut un tur prin grădiniță. Ne-a arătat sala de gimnastică și sport, care poate fi adaptată și pentru dormitor, dacă este nevoie (aici copiii dorm la amiază doar cei care vor). Apoi ne-a arătat sala de experimente, unde copiii pot combina diverse soluții. Am trecut meteoric pe lângă o clasă. Am întrezărit un mic teren de joacă în interiorul clasei, în care copiii puteau urca pe niște scări. Când am ajuns la geamul ce dădea spre parc, un iepuraș tocmai traversa peluza. Acel iepuraș mi-a servit drept personaj în mai multe povești de seară pentru Kira. Când Voichița a fost într-o zi cu Aurelia să o ia pe Kira și a văzut grădinița, a prins a plânge de nu se putea potoli, decât după ce a ajuns acasă. Am încercat să o consolez, spunându-i că și eu am avut același sentiment. Dacă aș fi avut așa o grădiniță, cred că acum aș fi fost mai bun, mult mai bun, și mai senin – probabil...

Din geam, mai ales din geamul de la camera de sus, se vede turnul primăriei vechi, și el de prin secolul 13. Pe acel turn stă un orologiu mare și frumos care ne amintește la fiecare sfert de oră că timpul nu stă locului. La un sfert bate o dată. La jumătate bate de două ori. La fără un sfert bate de trei ori. Iar la fix bate de patru ori și apoi mai bate tot de atâtea ori cât e ora. Dimineața devreme îmi sună mereu mobilul la jumătate, dar ziua începe cu adevărat la prima bătaie a orologiului de pe primăria veche, de patru și apoi încă de șase ori. Dimineața fetele nu aud ceasul turnului. Abia de aud când le spunem că trebuie să meargă la școală și la grădiniță. Iar când orologiul bate de 4 și apoi de șapte ori, le aștept jos la micul dejun, cu ceai, pâine prăjită, ouă, brânză moale, roșii uscate în ulei, unt și magiun. Când orologiul bate de două ori trebuie să ieșim din casă, căci altfel întârziem la autobuzul de la 7 și 39 minute. Într-o dimineață eram supărat că am întârziat la autobuz pentru că fetele nu au auzit orologiul și au tras de timp. I-am spus atunci Kirei că voi merge să cumpăr un ceas deșteptător care să le trezească la timp și atunci poate nu vom mai întârzia la autobuz și la grădiniță. Nu, de ce să cumperi un deșteptător, doar noi avem ceasul de pe turn, îmi zice Kira zâmbitor. Da, dar voi nu-l auziți, Kira. – Ba da, vom deschide geamul și îl vom auzi. Într-adevăr, la ce ne-ar trebui un ceas deșteptător când avem ceasul de pe turnul primăriei vechi? Trebuie doar să ciulim urechea și să-l auzim la fiecare sfert de oră. Sau să deschidem geamul.

De când ne-am mutat la Regensburg, avem uneori impresia că ne-am deplasat nu doar în spațiu, dar și în timp. Stăm în apartamentul 13 într-o casă universitară din secolul 13. Dar nu e chiar de rău. E o casă primitoare. Îmbină bine confortul cu o anume austeritate medievală. Pereții sunt dați cu var alb. Podul se sprijină temeinic în niște lespezi de lemn străvechi. Scările care duc la etaj sunt și ele de un lemn negru afumat care a văzut pe semne multe în cele câteva secole. Podeaua de lemn scârțâie jalnic când calci pe ea, mai ales când mergi noaptea la baie. Se spune că demult-demult, vechiul proprietar al casei, care provenea dintr-o familie de nobili de prin partea locului, a sărăcit la un moment dat și a vândut casa. Aceasta a ajuns până la urmă în mâinile primăriei, care, nu mai știu exact în ce secol, a făcut aici un adăpost pentru săraci. Și așa a și rămas până când, prin anii 60 ai secolului 20, Universitatea din Regensburg a cumpărat-o și a construit aici o casă de oaspeți. Fiecare casă are zgomotele ei. O casă fără zgomote e ca fără de suflet. Casa noastră de la Regensburg e plină de suflet. Și ne vorbește, atunci când vrem să o auzim. Țevile sistemului de încălzire fluieră, podeaua scârțâie, lemnul se tânguie sub povara zidurilor. Nu avem de ce să ne plângem. Suntem oaspeți în această casă. Și-i respectăm trecutul și tainele.

Stăteam la masa din curtea blocului cu calculatorul după ce în prealabil am dezinfectat-o temeinic. A ieșit și Kira cu mine. Pe Voica nu am reușit să o conving să iasă. A dat de patima cetitului de la o vreme. Citește cărți groase de genul Miturile grecești (povestite haios) și Jurnalul unui puști. Mai nou, Aurelia îi citește și Harry Potter cu glas tare și apoi își povestesc complice una alteia scene hazlii din roman, spre ignoranța noastră – a mea și a Kirei. Kira, în schimb, iese de fiecare dată cu entuziasm oricând îi propun – eu pentru lucru la aer liber, ea pentru joacă. Îi scot și bicicleta. O împinge cu putere dintr-o parte a curții spre cealaltă. Dar atenție la mașini, Kira! Și oridecâte ori se aude un zgomot de mașină la celălalt capăt al curții, ea își trage de coarne bicicleta pe trotoar până trece pericolul. În acea dimineață, toate mașinile care au avut de dus ieșiseră și a rămas Kira stăpână pe tot drumul curții. Trebuia doar să țină seama să nu facă accident cu doamna Maria de la etajul întâi, cu domnul Andrei, omul de serviciu, care vorbește doar prin semne, și cu alți trecători ocazionali. La un moment dat, Kira vine la mine și îmi spune că a văzut un pui de struț. Scufundat în lucrul la calculator, nu am atras îndată atenție cuvintelor Kirei, după care, brusc, mi-am dat seama de ciudățenia sensului lor. Ce fel de struț, Kira? – Da, acolo e un pui de struț, - insistă ea. Hai să vedem, mă ridic eu în sfârșit de la calculator, destul de sceptic în privința celor auzite. Bucuroasă, Kira mă conduce pe bicicleta ei până la scara vecină, unde doamna Maria tocmai termina de spălat antreul. – Iată! Într-adevăr, lângă balconul de la etajul 1 (parter), pe jos alerga de colo-ncoace un pui de pasăre căzut din cuib. Părea să fie mai degrabă un porumbel, deși, după forma ciocului și pielea gâtului, acoperit ici-cole de tiuleie negre, ai zice într-adevăr că e un struț în miniatură. N-am stat mult pe gânduri, l-am prins în palme și l-am dus acasă. I-am găsit repede pe post de colivie o cutie de carton în antreu, din cele pregătite pentru împachetarea bagajelor, și i l-am arătat Aureliei. Nu s-a împotrivit, din fericire, intruziunii unui alt animal în casa noastră. Așa cum puiul piuia întruna, semn că e înfometat, am intrat imediat pe Youtube, care le știe toate, să aflu cum se hrănesc puii de poumbel. I-am făcut un soi de biberon dintr-un păhărel acoperit cu o bucată de pungă de polietilenă în care i-am pus o masă umezită din hrană de papagal și alte cereale. Struț sau Struțișor, după cum l-am botezat, nu s-a lăsat hrănit de la prima încercare. Văzând încercările repetate și mereu eșuate ale puiului de a îngurgita hrana, Kira și Voica au început a scânci de se făcuse o hărmălaie din care îți venea greu să deslușești ceva cu rost. Degrabă, puiul s-a obișnuit cu noua metodă de hrană și s-a încetățenit în casa noastră. Mândră de găselnița ei, Kira îmi spunea, când mai ieșeam afară, că merge să mai caute lucruri interesante, de genul puiului de struț sau al șobolanului mort, găsit într-o altă zi la tulpina unui tufar. 

Mâine se încheie două săptămâni de când Struț a intrat în casa noastră. Îl învățăm să ciugulească, să zboare și, de câteva zile, îl scoatem afară pentru a-i ușura reintregarea în mediul natural. Azi dimineață l-am scos afară în fața blocului și i-am presărat crupe de grâu, să vină și alți hulubi din ogradă. S-au adunat ciucuri în jurul lui. La început părea stânjenit, apoi, însă, s-a lăsat absorbit de calda societate a porumbeilor. Ciugulea în voie, de rând cu ceilalți, până când, ca din senin, a sărit un pui de pisică. L-a reperat îndată din mulțimea păsărilor mature și era cât pe ce să-l înșface, dacă nu i-aș fi sărit în apărare. Ai grijă, Struț! Când te vom lăsa să zbori la libertatea jinduită, cine te va mai apăra?