În ziua plecării la București, am ținut să facem lucrurile cele mai urgente, de neamînat. După o zi de somn asezonat cu urletele și plînsetele Kirei, și asta chiar dacă deja de mai bine de o săptămînă doarme de regulă cu Aurelia, dimineața cu prima oră începem a căuta un neurolog de copii. Un medic de somn, altfel spus, pe înțelesul tuturor. Medicul ne dă o veste bună: dacă nu-s simptome epileptice și nu are vreo malformație la creier, de verificat cu o electroencefalogramă nocturnă – vizualizați acum fața Aureliei – atunci e un copil absolut normal, doar că are nevoie să fie ajutat să-și regleze somnul. Iar pentru asta ea ne prescrie un medicament, de somn. Și ce efecte adverse are? – o iscodește Aurelia suspicioasă. Ea văzuse tot felul de medicamente la psihiatrie care usucă gura, strîmbă fața, face diaree sau constipație și înnebunesc la propriu... Nu, să stăm fără grijă, nici chiar așa... Și într-adevăr, părea a fi un medicament-minune, un adevărat panaceu. Și-a făcut efect din prima noapte, în tren. Și în următoarele. Mai puțin în ultimele două nopți, cînd Kira a reînceput să țipe și să dea din picioare, exact ca înainte. Are nevoie să fie cu mama ei, așa crede Aurelia. Vechea poveste, adică. Dar admit că anume asta vrea și Kira, să doarmă cu mama ei într-un pat.
În aceeași zi înainte de plecare, am fost din nou la stomatologul de copii. Cu o zi înainte, Voichița s-a plîns că o doare dintele din față. Decît să umblăm prin București pe la stomatologi neverificați, mai bine scăpăm de dinte cu totul, acum. Și iată-ne din nou, după aceeași procedură scurtă, cu un dinte lung și subțire învelit într-un șervețel de hîrtie, pe care îl voi fi pierdut în călătorie.
