jurnal de tatic

Poveștile spuse de tata sau de mama înainte de somn sînt bune, dar ele au un defect grav: au un sfîrșit. După care copiii trebuie să se culce. Cînd Kira a înțeles acest lucru și n-a vrut să se resemneze cu ceea ce trebuie să urmeze invariabil după încheierea poveștii, a luat frîiele narative în mîinile ei. De cîteva seri, de fiecare dată cînd venim eu sau Aurelia să le spunem povestea de seară, Kira ne-o ia pe dinainte și ne declară că ea vrea să ne spună prima povestea. În ciuda protestelor Voicăi, o încurajăm pe Kira să ne povestească. „A fost o dată ca niciodată... o bunică băt'înă..., care avea o sută de milioane de ani... Și a adus... un cast'avete. Și a venit și bunelu'. Bunelu' a adus salată. Mama a adus o vază... Și tata a adus o vază...” Totul se leagă în povestirea Kirei, deși intriga nu pare să se ivească, iar de deznodămînt nici vorbă. După mama, vine tata, după tata, Voichița, după Voichița iepurașul, după iepuraș cîinișorul, și tot așa cîte o vietate care aduce cîte ceva. Dar atît timp cît Kira-Șaherezada își deapănă firul poveștii, noi nu o putem trimite la culcare. Logica e impecabilă. Structura poveștii rămîne deschisă. Firul poveștii poate fi întins la nesfîrșit. Și totuși, cuvintele se împuținează, iar resursele scad cu fiecare cuvînt rostit, așa încît la un moment dat povestitoarea trișează, reluînd șirul cuvintelor de la capăt. Ei, Kira, lasă-l pe tata să ne spună povestea! – o întrerupe Voica nepoliticos. Poveștile lui tata sau ale mamei nu sînt perfecte, dar ele au un avantaj: au un deznodămînt. După care vine somnul cu visele sale care țeasă mai departe pînza poveștii. Noapte bună, Kira și Voica. Somn ușor și vise frumoase... Să ni le povestiți mîine dimineață.