La grădiniță, Voica arde de nerăbdare să-mi spună ceva, dar, pentru confortul ei psihologic, vrea să se asigure că nu voi rîde. Și nici nu voi zîmbi. Bine, Voica, ne-am înțeles: nu voi rîde și nu voi zîmbi. Știi cîți băieți mă iubesc? Cînd, unde, aici la grădi? Vlad și David, adică doi. Și apoi începe a înșira toți iubiții pe care i-a avut vreodată, la Chișinău și la București: Marc, Kiril, al doilea Marcu... Nu-i mai țin minte pe toți. Tu ai minte mai mare, ar trebui tu să-i ții minte. Am promis că nu voi rîde. Și nici nu voi zîmbi.
A doua zi, am văzut-o abătută. David nu i-a dat voie lui Vlad să se joace cu Voica. I-a spus că nu-i va da să se joace cu robotul lui dacă se joacă cu Voica. De fiecare dată cînd Vlad încerca să participe la vreo joacă cu Voichița, apărea David și îl soma să nu se joace. Ce-o fi asta, gelozie? În orice caz nu pare a fi dragoste. Și poate e mai bine de ea. Și de mine. Cînd am venit să le iau la cinci jumate, m-a cuprins de picioare, m-am aplecat ușor din șolduri și mi-a șoptit la ureche: tata, te iubesc.
