Azi ne-am dus împreună să le luăm pe Kira și Voica de la grădiniță, Aurelia pe Kira și eu pe Voica. Dar înainte de asta am așteptat-o vreo 10 minute mai întîi pe Kira să-și termine omleta, cam hoțește, la o anumită distanță de geamul grupei, ca să nu ne vadă copiii și să alerge la noi ca potîrnichele după mamamamama.... Apoi, tot hoțește m-am deplasat pe sub geamuri, aproape în genunchi, ca să ajung la Voica. Mînca și ea, numai că ea a fost mai pretențioasă la omletă – sau pentru că m-a văzut pe mine? – și nu și-a terminat farfuria.
După ce ne-am întîlnit cu Kira și Aurelia, Voichița tot căuta motiv să se supere. Cînd Kira m-a rugat să o iau în brațe, Voica a intervenit pe fir și a insistat să o iau mai întîi pe ea în brațe. Am zis atunci că nu vă iau nici pe una în brațe, sînteți prea grele, prea mari, prea multe. Aurelia a reușit să o ademenească pe Kira cu o poveste ceva, iar Voica a rămas cu mine. Se supără încă o dată, mai tare, că n-o iau în brațe. Cedez pînă la urmă după un timp de mers, dar îi spun că la un moment dat o voi lua pe Kira în brațe. Kira ne observă și începe să bată din picioare, arătînd că vrea și ea în brațe. Încerc să negociez cu Voica să-i cedeze locul Kirei. Numai dacă ne iei pe amîndouă, îmi răspunde ea pe tonul ei ultimativ. O, asta e deja prea mult. Eu nu sînt chiar așa de puternic, iar voi sînteți două, eu unul. Cînd ajungem acasă, se ceartă de la cine intră prima la baie, cine se spală prima pe dinți sau cine obține prima cana de apă înainte de somn. Sînt în faza emulației pentru întîietate. A început Kira, pentru că nu s-a resemnat cu veșnicul statut de a doua. Iar Voica a simțit nevoia să-și recupereze locul ei ce părea de la sine înțeles. Și atunci le ridic pe amîndouă în brațe și ne învîrtim într-o horă în care nimeni nu e primul și toți sîntem un tot întreg și rotund, fără început și sfîrșit. Să rămînem așa pe veci...
