jurnal de tatic

A nins toată noaptea, iar spre dimineață orașul era acoperit de o pătură groasă de zăpadă albă, strălucitoare. După cîteva zile cu 15 grade plus, o zăpadă căzută acum, la mijloc de martie, a fost pentru mulți o surpriză mai degrabă neplăcută. Pentru Voica și Kira, sau domnișoara Mîine și domnișoara Poimîine, după personajele din povestea Alinei Rosetti citită în ajun, a fost la început un subiect de frustrare, după tot alaiul de povești și poezii de matineu care le-au întreținut așteptarea că, iată, „Vine, vine primăvara!”. Pentru mine, în schimb, această zăpadă a fost ca o binecuvîntare. Poate pentru că, cel puțin în mintea mea, am tras cu mine cîteva restanțe în această primăvară venită prea repede, așa încît revenirea în drepturi a iernii i-a dat mentalului meu un răgaz pentru a-și termina cele începute, înainte să vină din nou primăvara. De conjunctură, am recompus cu Voichița cîntecul: „Vine, vine primăiarna! Se așterne în toată țara. Mari troiene pe cîmpii. Să ne bulgărim, copii!”