Hotărît, Kira a intrat într-o fază mistică. Într-o zi, s-a apropiat de
Aurelia și i-a spus, pe șoptite: vine sufletu' din cei... – Ce tot spui, Kira? -
Ie iotund și aie două buiine... Și arată cu degetul în aer o formă rotundă și
pe ea, cu același deget, două buline. – Of, nu mă băga în boale, Kira! – o imploră
Aurelia. După vreo două zile, Aurelia pune filmul nostru de nuntă. La un moment
dat, îi arătăm Kirei pe bunelul Nicolae, de care Kira știa doar din
auzite și pe care îl văzuse doar în pozele înșirate la bunica Maria prin toată
casa. Kira se uita fascinată la figura mișcătoare a bunelului Nicolae în vîltoarea
nunții. – Mama, vieau să fiu și eu acoio! – îi spuse ea mamei, și apoi a repetat
fraza de cîteva ori, de parcă aceasta ar fi o vrăjitoare a timpului și i-ar sta
în puteri să o teleporteze pe Kira la nunta părinților ei. A doua zi Kira mi-a spus: ți-aduci aminte cum
buneiu’ Nicolae ne-a săiutat? – Cînd Kira? – Iei... – Ieri? Ne-a sărutat
bunelul Nicolae? Cînd, Kira? – o tot iau eu la întrebări, de parcă ea nu s-ar
fi exprimat destul de clar. Ce e aici greu de înțeles? Bunelu’ Nicolae
ne-a sărutat ieri pe toți, în filmul de la nuntă, probabil. Și Kira, pe semne, s-a și
văzut acolo, la evenimentul fondator al familiei noastre, înainte să se fi născut.
Îmi mai aduc aminte cum Voica a rămas acum vreun an la Căușeni, la bunica
Maria, cînd se făcuse o pană de curent. Pentru a umple golul lăsat de stingerea luminii,
nepoata și bunica au aprins lumînări în toată casa și își povesteau povești de
zor ca două șaherezade. Cînd am venit noi de la Chișinău, Voica ne-a rugat, în
șoaptă, să vorbim mai încet: sufletul lui bunelu’ e în toată casa.