joi, 4 mai 2017

Ne bucurăm cînd Kira mai spune cîte un cuvînt, altminteri rare. Din economie de efort, ea învață perechi de omonime. De exemplu, acum cîteva luni învățase cam în același timp să spună un-tata – dă-mă huța – și în-tatata – înc-odată. Mai încoace, a prins a descoperi, de fiecare dată cu aceeași mirare proaspătă, „uma”, adică luna. Tot acum a înțeles că ea este una – uma – și toate lucrurile care contează cu adevărat sînt doar într-un singur exemplar. Ce vrei Kira? – Bo! Asta o știm. Dar trebuie să mai mănînci și altceva. Uma... – continuă ea pe un ton rugător, adică una (singură) bomboană. 

Uma, mu do! – una, nu două – adaugă după o clipă, pentru a se convinge că am înțeles-o bine. 
Pentru ea, acum, doi e tot ce poate fi mai mult. Bo [bomboane] urmat de do [două] apare ca o întruchipare a obiectului dorinței în sfîrșit cucerit. Umu [unu] este, în schimb, apanajul valorii unice care există în sine și nu se împarte, doar se împărtășește.
 - Uma, îmi arată Kira cu degetul în sus spre cer – o lună rotundă ca o acadea. Uma uma... Da, Kira, e luna, e una...