Am ieșit azi cu Kira afară cît timp mama ei semna
autografe la salon. Tot tacîmul: dat în scrînciob, lunecat pe tobogan, urcat pe
curcubeu, cățărat în copaci, jucat în nisip... și un-tatata. Ne întîlnim cu
vecinii noștri surdomuți, părinții lui Sandu. Încearcă să comunice cu Kira, îi
fac semne, îi arată că ce mare e. Kira e vizibil fascinată de această
comunicare tăcută. De parcă în sfîrșit cineva ar înțelege-o, fără cuvinte. La
un moment dat, își înfrînge timiditatea și începe și ea să gesticuleze. Arată
cu mîna sus, ca să confirme că e mare. Apoi le face semn de salut la plecare.
Vecinii se arată mirați că se descurcă atît de ușor pe limba lor. De fapt, ei
au vorbit pe limba ei. Și s-au înțeles cum nu se poate mai bine.
Seara o culc pe Kira, o îmbrac în pijama, îi
cînt somnoroase păsărele, îi urez noapte bună și ies în calea mea, adică spre
calculator. Abia de trece un minut că mă și aud chemat din nou: ta-ta! Taa-ta...
Mă scol cu puțină tragere de inimă și: ce e Kira? Ta-ta... Da, spune, Kira...
Ta-ta, pe un ton tot mai rugător. Atunci îmi dau seama că de fapt vrea ca-ca, pronunțînd
cum știe ea. O duc la WC, dar mă simt contrariat. Mă cam enervează această omofonie
dizgrațioasă. Pînă la urmă nici n-a vrut să facă nimic – un fel de falsă alarmă.
Așa deci, a speculat din nou, acum cînd o învățăm să se folosească de oală. Pentru
consolare, voi căuta un sens pozitiv acestei interjecții care aduce aminte de
statutul meu patern. În linie cu ideologia tatălui, acest cuvînt exprimă desigur
dorința ei intimă de autonomie și neatîrnare. Asta este, cu siguranță!
