De două zile nu mai avem liniște în casă. Aurelia
a adus o carte cu animale de pădure și cu... „smartfon”. Kira era sigură că e
pentru ea. Și pe bună dreptate, căci cartea era într-adevăr pentru copii de
vîrsta ei. Dar iată că și Voica pretinde la obiect. Nu atît la
carte, cît la anexa acestuia: smartfonul de jucărie. Nu s-a potolit pînă nu i-a
luat Kirei jucăria cu forța. Kira în lacrimi. Am zis că, dacă e așa, îl
confisc, pînă cînd se vor liniști și vor ști să se joace împreună în pace. Ca
să o consoleze pe Voichița, Aurelia îi promite și ei un smartfon, pe care îl va
cumpăra a doua zi de la YoKids. A doua zi, Kira vede smartfonul Voicăi, dotat cu
hiturile copilăriei sovietice, îl aruncă pe al său cît colo și dă să pună mîna
pe al Voicăi. Aceasta nu i-l cedează, firește. Și toate de la capăt. Încercăm
să o convingem că smartofonul Voicăi nu e cu nimic mai bun decît al ei. Jucăm, dacă
trebuie, și un spectacol, în care ne arătăm un interes, puțin cam forțat, față
de smartfonul Kirei: ia uite cum face ursul! – Mor-mor-mor... Ce minune! Și
lupul: au-u-u-u... Toate astea asezonate cu melodii prevăzute să se potrivească
cu glasul fiarelor cu pricina. Dar Kira rămîne de neînduplecat. E sigură că al
Voicăi e mai bun. Și cum să o convingi de contrariul, cînd Voica însăși nu vrea
să-l cedeze în ruptul capului? Pînă la urmă, Kira își uită jucăria la grădiniță.
Rămîne să o uite și Voica pe a sa undeva, ca să restabilim echilibrul dinainte
de criză. Mă întreb doar ce vom face cînd fetele vor vrea smartfoane adevărate?
Consumerismul infantil nu cruță pe nimeni, se pare.
***
La întoarcere din oraș, Aurelia îmi declară că Voica e pedepsită: azi și mîine nu se va uita la TV. De ce? – mă arăt eu mirat. A țipat la Kira și apoi a lovit-o. Se poate așa, Voica? Dar ea prima a început, a vrut să-mi ia smartfonul... Pentru că privitul televizorului a fost declarat interzis pentru două zile, a trebuit să ne ocupăm mai strîns de copii. Unuia citește-i o carte. Altul vrea să-l dai huța. Apoi și celălalt. Dansuri pe fundalul hiturilor copilăriei sovietice. Pune Bremenskie muzîkantî..., nu, Ciunga-Ceanga...! Chipurile am pedepsit-o. În realitate i-am dăruit o seară de joacă și comunicare cu părinții și propria soră. E drept, pe socoteala nervilor noștri... Dar cine a spus că copiii cresc pe gratis și de unii singuri?