Treceți la conținutul principal
Am ieșit azi cu Kira afară cît timp mama ei semna autografe la salon. Tot tacîmul: dat în scrînciob, lunecat pe tobogan, urcat pe curcubeu, cățărat în copaci, jucat în nisip... și un-tatata. Ne întîlnim cu vecinii noștri surdomuți, părinții lui Sandu. Încearcă să comunice cu Kira, îi fac semne, îi arată că ce mare e. Kira e vizibil fascinată de această comunicare tăcută. De parcă în sfîrșit cineva ar înțelege-o, fără cuvinte. La un moment dat, își înfrînge timiditatea și începe și ea să gesticuleze. Arată cu mîna sus, ca să confirme că e mare. Apoi le face semn de salut la plecare. Vecinii se arată mirați că se descurcă atît de ușor pe limba lor. De fapt, ei au vorbit pe limba ei. Și s-au înțeles cum nu se poate mai bine.

Seara o culc pe Kira, o îmbrac în pijama, îi cînt somnoroase păsărele, îi urez noapte bună și ies în calea mea, adică spre calculator. Abia de trece un minut că mă și aud chemat din nou: ta-ta! Taa-ta... Mă scol cu puțină tragere de inimă și: ce e Kira? Ta-ta... Da, spune, Kira... Ta-ta, pe un ton tot mai rugător. Atunci îmi dau seama că de fapt vrea ca-ca, pronunțînd cum știe ea. O duc la WC, dar mă simt contrariat. Mă cam enervează această omofonie dizgrațioasă. Pînă la urmă nici n-a vrut să facă nimic – un fel de falsă alarmă. Așa deci, a speculat din nou, acum cînd o învățăm să se folosească de oală. Pentru consolare, voi căuta un sens pozitiv acestei interjecții care aduce aminte de statutul meu patern. În linie cu ideologia tatălui, acest cuvînt exprimă desigur dorința ei intimă de autonomie și neatîrnare. Asta este, cu siguranță!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Organele „degitale” sau „vegetale”?

Dintr-o scrisoare de la bunelu' Ion:

Lucram în grădină și lucrând mi-am amintit o discuție cu fiica voastră cea mare, când a fost la noi ultima dată. Și am izbucnit în râs. Am râs cu mine însumi. Și când omul râde de unul singur și parcă pentru sine nu e lucru bun. Ia vedeți și voi dacă-s normal la cap.
Eu am întrebat-o pe Voichita ce a învățat ieri la grădiniță și ea a început să-mi povestească. Lucrul asupra cărui a stăruit în mod deosebit a fost lecția despre corpul uman. Dintre toate organele din care e făcut omul cele mai interesante sunt, vorba dânsei, „organele degitale (sic!)”. Eu am crezut că e vorba de mâini, picioare, organele care au degete. Chiar un coleg cu doctorat habilitat în diplomă este convins că expresia „în format digital” ar însemna să bați tastatura cu degetele. Când însă am mai pus niște întrebări de adâncire a subiectului fata s-a desconspirat prin a-mi arăta prin gesturi cam despre ce organe e vorba și atunci: „Aha rea…
Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei …
În sanatoriu, Voica a făcut o adevărată pasiune pentru un băiat cu vreo 7-8 ani mai mare decît ea, pe care îl asociază cu Peter Pan și căruia așa și-i spune: Peter Pan. Are o față drăgălașă, de băiat veșnic, care într-adevăr amintește de protagonistul ultimei ecranizări pe care am văzut-o cu ea. În acel film se înfiripase o poveste de dragoste dintre Peter Pen și o fată din oraș, pe care Peter o luase pe sus cu tot cu frățiori, departe, în tărîmul de nicăieri. Mi-a spus mai tîrziu că îl văzuse pe holul sanatoriului, venind de la proceduri, cel mai degrabă după o baie cu nămol, judecînd după chica lipită de frunte. A remarcat asemănarea cu personajul din poveste și i-a spus-o atunci mamei. Cînd l-a văzut la discotecă ne-a spus că vrea să danseze cu el. Pentru ca să-i satisfacă acest hatîr, Aurelia a mers să-i propună băiatului să danseze cu fata noastră. Iar Peter Pan – nu știam cum îl chema în realitate – acceptase. Voica era fericită.