Treceți la conținutul principal
Am ieșit azi cu Kira afară cît timp mama ei semna autografe la salon. Tot tacîmul: dat în scrînciob, lunecat pe tobogan, urcat pe curcubeu, cățărat în copaci, jucat în nisip... și un-tatata. Ne întîlnim cu vecinii noștri surdomuți, părinții lui Sandu. Încearcă să comunice cu Kira, îi fac semne, îi arată că ce mare e. Kira e vizibil fascinată de această comunicare tăcută. De parcă în sfîrșit cineva ar înțelege-o, fără cuvinte. La un moment dat, își înfrînge timiditatea și începe și ea să gesticuleze. Arată cu mîna sus, ca să confirme că e mare. Apoi le face semn de salut la plecare. Vecinii se arată mirați că se descurcă atît de ușor pe limba lor. De fapt, ei au vorbit pe limba ei. Și s-au înțeles cum nu se poate mai bine.

Seara o culc pe Kira, o îmbrac în pijama, îi cînt somnoroase păsărele, îi urez noapte bună și ies în calea mea, adică spre calculator. Abia de trece un minut că mă și aud chemat din nou: ta-ta! Taa-ta... Mă scol cu puțină tragere de inimă și: ce e Kira? Ta-ta... Da, spune, Kira... Ta-ta, pe un ton tot mai rugător. Atunci îmi dau seama că de fapt vrea ca-ca, pronunțînd cum știe ea. O duc la WC, dar mă simt contrariat. Mă cam enervează această omofonie dizgrațioasă. Pînă la urmă nici n-a vrut să facă nimic – un fel de falsă alarmă. Așa deci, a speculat din nou, acum cînd o învățăm să se folosească de oală. Pentru consolare, voi căuta un sens pozitiv acestei interjecții care aduce aminte de statutul meu patern. În linie cu ideologia tatălui, acest cuvînt exprimă desigur dorința ei intimă de autonomie și neatîrnare. Asta este, cu siguranță!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…
Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…