joi, 12 septembrie 2019

De vreo săptămână, în fiece dimineață, atunci când nu mergem cu bicicleta, vorbim cu Kira diverse până ajungem la grădiniță. Acum că am rămas singuri, fără Voica (ea merge la școală, însoțită de mama), mă pot concentra doar la comunicarea cu ea – înainte, fără să vreau, mă adresam mai mult Voicăi, care mereu e cea care știe mai multe, înțelege mai multe și e un partener de discuție mai important. Ca să leg capăt de vorbă cu Kira, și ca discuția să fie și cu rost, îi propun să facem ghicitori. Îi zic eu prima ghicitoare: e mică, are părul blond cu capetele roz (da, mamă-sa le-a vopsit iarăși capetele părului, lucru cu care eu n-am fost de acord, dar asta e altă discuție) și merge la grădiniță. Eu sunt! – spune Kira triumfătoare. Da! Dar asta: e mai mare, are părul castaniu cu capetele roz (la fel...) și merge la școală. E Voica! Da, corect! Hai acum să facem o ghicitoare despre iarbă, îi propun eu. E verde, crește din pământ, îi place apa și soarele. Iarba! Da, acum spune și tu o ghicitoare. Eu vreau să spun o ghicitoare despre iarbă, îmi zice... Mda, spune. Iarba e verde, îi place pământul, apa și soarele. Da, Kira, dar nu trebuie să spui că e iarba, mai bine să mă lași să ghicesc eu. Vrei să spui o ghicitoare despre altceva? Da, vreau să spun o ghicitoare. E negru, dar nu mănâncă om. Ma gândesc câteva clipe și îmi dau seama că nu voi ghici niciodată. Mă dau bătut. Ce e? E câinele, îmi spune Kira victorios. Atunci mă apucă un râs de nestăpânit, abia reprimat până atunci. Kira se arată puțin suspicioasă că râd, dar îi spun că îmi pare o ghicitoare tare veselă. Atunci, Kira prinde la curaj și îmi spune și o altă ghicitoare: e galben, dar nu e soare. O lămâie? Nu!... Un puișor. Îi spun că data viitoare o să am nevoie de mai multă informație, ca să pot ghici. Pe drum mi-a mai spus câteva: e portocalie și e rotundă, și e dulce la gust, adaug eu. Portocala? Da, corect, Kira!

sâmbătă, 31 august 2019

De câteva zile, Voica se trezește înaintea tuturor, i-o ia și Kirei pe dininte. Alaltăieri, a venit disdedimineață în dormitorul nostru și s-a culcat pe tăcute în patul nostru. Nu știm de ce Voica a renunțat, măcar pentru câteva zile, la năravul ei de a dormi mult dimineața, în schimbul nedormitului la amiază. O fi poate că se apropie prima zi de școală, pe care o așteaptă cu nerăbdare? În tot cazul, dacă tot a venit la noi și nu mai putem dormi, nici ea, nici eu, i-am propus să ne plimbăm la pădure, după cum ne era obicieul, până atunci al meu și al Kirei. Am alergat și acum, intermitent, mai repede la vale, mai greu la deal. În capătul văii, am sărit peste un pârâu cu apă scursă, probabil, din țeava de la marginea pădurii. Voica a sărit pe o porțiune de pământ moale. În poiana nucului, am început să-mi fac tabietul exercițiilor. Voica s-a uitat primprejur să vadă ce ar mai putea face. A remarcat scorbura din copac – da, exact scorbura veveriței – și a început s-o exploreze. I-am spus că, cu o zi înainte, Kira a ascuns acolo o frunză roșie. Voica a făcut o față ca și cum nu ar înțelege de ce am spus asta. De parcă n-aș fi înțeles că aș fi făcut vreo gafă, i-am arătat unde Kira a găsit acea frunză roșie. Deși nu i-a plăcut că nu este ea prima descoperitoare a scorburii și a frunzelor roșii, s-a dus în direcția arătată de mine. După câteva clipe, a sărit agitată prin poiană de la o albină și a alergat la mine să o protejez. După ce s-a liniștit, s-a dus înapoi la copacul cu frunze colorate. A trebuit să mă cațăr eu în copac, fiind felicitat de Voica, ca să-i ajung câteva fire cu frunze roz. Și-a făcut un soi de culcuș din frunze la intrare în scorbură, era casa ei ca și cum. După ce am terminat exercițiile, m-am așezat pe frunzele proaspăt așternute. Voica se simțea ca o gazdă primitoare ce este. La întoarcere, am luat buchețelul de frunze colorate și ne-am îndreptat pe cărările obișnuite. Pe marginea cărării, am cules, la propunerea Voicăi, niște bucăți de scoarță de copac, pe care le-am așezat podeț peste pârâu. Am făcut un lucru bun și pentru alții care vor vrea să treacă pârâul, s-a felicitat Voica. E adevărat – cel puțin am făcut un lucru bun pentru noi când vom reveni la pădure și vom vrea să trecem pârâul.

sâmbătă, 24 august 2019

Dimineața, eu și Kira ne sculăm de fiecare dată primii. Azi dimineață, m-am sculat la 7, am ieșit din cameră și am văzut-o pe Kira, care cobora din pat. Mergem la pădure? – o întreb. Da. Era ca și de la sine înțeles. Ne-am făcut toaleta, ne-am îmbrăcat în grabă și am ieșit afară. Ne mângâia un aer proaspăt, matinal, de sfârșit de vară. Coborâm scările din curte și... Hai să alergăm! – mă îndeamnă Kira. Ne punem pe alergat. Alteori nu rezista prea mult. De astă dată a ținut până la intrare în pădure, s-a odihnit un minut și a vrut să continuăm. Ne-am oprit abia la drumul dintre cele două poieni. A zis că e timpul să luăm o pauză. Exact așa a zis. Am mers fără grabă spre poiana nucului. Când eram pe punctul de a ajunge, Kira a zărit ceva într-un tufiș. A scos o frunză roșie. Era frumoasă. Anunța toamna. M-am uitat la nuc. Avea frunzele îngălbenite. Dar frunza Kirei era deosebită. A zis că o păstrează pentru mama. A ascuns-o în scorbura nucului – scorbura veveriței, după cum a poreclit-o pe loc – tot acolo s-o găsească când ne întoarcem acasă. Am început a face exerciții. Kira m-a imitat câteva minute, apoi s-a plictisit și s-a dus să mai caute frunze. A mai găsit una, tot acolo, dar nu mai era atât de frumoasă ca prima. A rupt și o floricică. Mi-am terminat exercițiile și am dat să plecăm. Trebuia să mai trecem și pe la magazin, să cumpărăm de mâncare pentru micul dejun. În drum, am mai găsit o pană de porumbel. Kira și-a pus frunzele și floricica în piept. Era mândră de broșă. I-am pus și pana. Exulta. De fapt, le-a pregătit cadou mamei, Voicăi și întregii familii. La ieșire din pădure, a remarcat că eu nu am niciun cadou. Am ridicat o frunză îngălbenită de jos. E frumoasă, m-a încurajat Kira. Am vrut s-o arunc, dar Kira m-a oprit. Ei, tata, vrei să nu mai ai cadou? – m-a dojenit ea cu bunăvoință. La magazin, eu cumpăram produse, iar ea mă urma. Nu-ți fă griji, tata, sunt aici, mă liniștea Kira din spate. Eram liniștit în privința ei. La casă, am plăit și am ieșit, când Kira observă că nu mai are cadourile în piept – detaliile, cum i le spunea ea. Am căutat amândoi prin magazin, dar se vede că persoana de serviciu le-a și strâns. Ca s-o consolez i-am dat frunza mea. A acceptat, dar nu era deloc un substitut la înălțimea detaliilor culese de ea. Acasă i s-a plâns mamei de pierdere. Ca să-i aline necazul, Aurelia i-a propus să închidă amândouă ochii și să-și imagineze că a adus acasă cadoruile și i le-a dăruit, ei și Voicăi. Kira zâmbea cu ochii închiși și obrajii înlăcrimați.

miercuri, 17 iulie 2019


Anul trecut, Kira nu se mai sătura de scăldat. În acest an, Kira se mulțumește cu bălăcitul în valuri pe mal. În limbaj sanatorial, se zice talazoterapie. Nu se încumetă să intre mai adânc în apă, nici cu mine, nici cu Aurelia. O fi din cauza scăldatului în toboganul „cel strașnic” la ștrandul de la Chișinău la care ne-am dat cu Kira și a înghițit niște gâturi de apă. E drept că atunci când apa de mare e liniștită și limpede intră mai adânc și stă mai mult în apă. Se simte mai în siguranță.

luni, 8 iulie 2019

În fiecare zi marea e alta. În prima zi era aprigă și învolburată. În cea de a doua zi, spuma mării împroșca pe mal cu nisip și scoici. În a treia zi apa mării era rece ca un râu de munte. În a patra zi, marea era liniștită ca un heleșteu, iar apa era limpede de-ți venea s-o bei. În a cincea zi, marea s-a încrâncenat din nou, cu valuri mari ce se spărgeau de mal ca niște geamuri în furia vântului. În cea de a șasea zi, norii au acoperit cerul, de nu se vedea unde sfârșește marea și unde începe cerul, iar apa se făcuse din nou rece de cleștar. Aurelia și alte mame de la sanatoriu se plâng mereu de apă rece și vreme rea. Pe mine marea ma încântă în toate ipostazele ei. Când eram mici și scânceam că apa ar fi prea rece și ne clănțăneau mereu dinții când ieșeam pe mal, iar mama ne ștergea, tata ne spunea că apa e numai bună și e mai bine să ne uscăm pielea alergând. Ne mai spunea o vorbă de duh că, atunci când apa era prea caldă, un georgian ar fi spus: eto ne voda, a chai (asta nu e apă, ci ceai). Apa mării te încântă tocmai pentru că e diferită de la o zi la alta. Totuși, preferata mea e marea de dimineață devreme când înot departe de mal, încât să nu se mai audă zgomotul de pe plajă, mijesc ochii spre orizont și steluțe de soare valsează deasupra apei.
Kira ne roagă mereu să-i spunem povești. Pe barcă plutind spre plajă și înapoi, la proceduri, la somnul de amiază și la culcare seara. De la o vreme, preferatele ei sunt poveștile cu vrăjitoare. Cu o vrăjitoare rea. Vrea povești de groază și cu suspans. Noi o menajăm și îi spunem povești cu vrăjitoare, dar cu conținut moralizator și happy end. Uneori, Kira se prinde că trișăm și se enervează, vrea povești straș-ni-ce! Și atunci mai băgăm elemente horror, pe care le modulăm cu manifestări de curaj și cu puterea de acțiune a personajei principale – o fetiță de patru ani, care are o soră mai mare, un tată și o mamă. Vrăjitoarea e perfidă și rea, dar este înfruntată de curajul tinerei personaje, ajutată de sora mai mare și uneori de părinții ei. Kira ascultă cu sufletul la gură, dar când se sfârșește povestea, mereu ne comandă alta și apoi alta pentru a amâna ora de somn... Gata, Kira, lasă-ne și pe noi cu poveștile noastre...

duminică, 7 iulie 2019

În a treia zi de odihnă s-a întâmplat ceva ce ne-a zdruncinat echilibrul perfect al noii ordini sanatoriale. După amiază ne-am dus cu întreaga familie pe plajă, traversând limanul cu vaporașul, și am ocupat locul nostru tradițional, sub umbrela de paie din capătul șirului. Apa mării era caldă, de un verde lăptos, aivazovskian. Pe cerul dinspre miază-noapte, un nor întunecat acoperise soarele. Ne scăldam cu Voichița și nu ne păsa de nori. Aurelia ne fotografia de zor, bucurându-se de verdele mării – zicea că îi iese bine în poză. Kira poza pe mal, dansând grațios cu o năframă de mătase prinsă în păr. Continuam să ne zbenguim și să ne stropim cu Voichița și ne bucuram de apa catifelată, în ciuda cerului care între timp se întunecase și mai tare. Aurelia fotografia frenetic pe fundalul cerului care devenise aproape negru în partea dinspre podul peste liman. – Cercul, cercul! – îmi striga Aurelia, ia cercul..., în timp ce ne făcea semn să ieșim. Vântul luase pe sus cercul gonflabil și îl aruncă pe mal. Voica a ieșit glonte din mare și s-a dus la maică-sa, iar eu m-am îndreptat spre cuvertură, făcută sul la baza umbrelei, și strângeam în grabă obiectele în cuvertură, după care am alergat după Aurelia în direcția barului de pe plajă. Nu mai rămăsese nimeni pe plajă în afară de mine. M-am temut în acel moment să nu mă ia vântul pe sus cu tot cu bagaje în iureșul de scoici și nisip. Aurelia cu copiii s-au tupilat pe partea laterală a tejghelei. Am început să îmbrac copiii. Copii, închideți ochii, închideți ochii, le spuneam, ca să nu le intre nisip în ochi. Aurelia a început a implora un bărbat de acolo să sune acolo, să vină..., chiar nu vedeți?!... – într-o limbă rusă ce părea și mai stâlcită din cauza stresului. Bărbatul nu înțelegea pe cine să sune și de ce. Alt bărbat încerca să o consoleze pe Aurelia, spunându-i mai în glumă mai în serios că noi aici avem furtuni din astea în toată luna. Mă simțeam depășit mai ales pentru că nu reușeam să o liniștesc pe Aurelia și să le redau sentimentul de protecție și siguranță. Vântul dens de nisip părea să se întețească. La un moment dat, Aurelia văzuse vaporul pentru copiii din tabără, legat de chei la câteva sute de metri distanță. Acesta i-a dat brusc un reper în iureșul existențial. S-a întors la mine și mi-a zis că trebuie să mergem urgent acolo. Mie nu mi se părea o idee bună deloc. A luat-o pe Kira în brațe, a chemat-o pe Voica și au pornit frenetic pe drumul din stufăriș în direcția vaporului. Deși am rugat-o, apoi somat-o să rămână, i-am urmat îndată. Vântul cu nisip ne bătea în față. La o bucată de drum am luat-o pe Kira în brațe. Niște oameni adăpostiți într-o rulotă ne-au invitat să rămânem la ei. Am ezitat o clipă, dar le-am mulțumit și am mers mai departe. Kira îmi scâncea în ureche că a pierdut soricelul. Ce soricel, Kira?! Șoricelul... Lasă că-l găsim mâine, Kira...