Treceți la conținutul principal

Postări

Botezul Kirei. Am avut măcinări etice. Mă gîndeam la liberul arbitru al Kirei pe care îl încalc, la instituția bisericii (nu mă refer la biserica din ceruri etc.), pe care o cred coruptă din toate punctele de vedere, la tot alaiul de ritualuri și texte religioase pe care nu le vreau fondatoare pentru copilul meu... Nu mi-am depășit îndoielile, dar pînă la urmă am acceptat să particip. Îmi dau seama că, de fapt, acest ritual și altele, dincolo de litera și fapta lor, adună și sudează comunități. Iar Kira va decide ea însăși, mai tîrziu, dacă va fi sau nu creștină. Cel puțin pot spune că și ea și eu, și cred că și ceilalți membri ai familiei, cumetri și nași, ne-am simțit bine în această experiență. A fost cît se poate de simplu.
Postări recente
Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
La grădiniță, Voica arde de nerăbdare să-mi spună ceva, dar, pentru confortul ei psihologic, vrea să se asigure că nu voi rîde. Și nici nu voi zîmbi. Bine, Voica, ne-am înțeles: nu voi rîde și nu voi zîmbi. Știi cîți băieți mă iubesc? Cînd, unde, aici la grădi? Vlad și David, adică doi. Și apoi începe a înșira toți iubiții pe care i-a avut vreodată, la Chișinău și la București: Marc, Kiril, al doilea Marcu... Nu-i mai țin minte pe toți. Tu ai minte mai mare, ar trebui tu să-i ții minte. Am promis că nu voi rîde. Și nici nu voi zîmbi.
Poveștile spuse de tata sau de mama înainte de somn sînt bune, dar ele au un defect grav: au un sfîrșit. După care copiii trebuie să se culce. Cînd Kira a înțeles acest lucru și n-a vrut să se resemneze cu ceea ce trebuie să urmeze invariabil după încheierea poveștii, a luat frîiele narative în mîinile ei. De cîteva seri, de fiecare dată cînd venim eu sau Aurelia să le spunem povestea de seară, Kira ne-o ia pe dinainte și ne declară că ea vrea să ne spună prima povestea. În ciuda protestelor Voicăi, o încurajăm pe Kira să ne povestească. „A fost o dată ca niciodată... o bunică băt'înă..., care avea o sută de milioane de ani... Și a adus... un cast'avete. Și a venit și bunelu'. Bunelu' a adus salată. Mama a adus o vază... Și tata a adus o vază...” Totul se leagă în povestirea Kirei, deși intriga nu pare să se ivească, iar de deznodămînt nici vorbă. După mama, vine tata, după tata, Voichița, după Voichița iepurașul, după iepuraș cîinișorul, și tot așa cîte o vietate care…
Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.
De la o vreme, Kira vrea să facă totul doar cu mama ei. Cine să o hrănească? Mama! Cine să o ia în brațe. Mama, desigur. Cine să o șteargă la fund? Mama! Numai mama. Pentru ca să cuceresc eu aceste privilegii, trebuie să mă înarmez cu multă răbdare, glumițe și joacă. Iar cînd Kira își cîștigă dreptul ei legitim de a sta lipită de mamă-sa, Voica începe să-și revendice și ea acest drept inalienabil. Pînă la urmă, se pare că toată lumea vrea să doarmă, să mănînce și să defecheze cu mama. Pînă cînd, în ultima noapte, turbulentă, Aurelia a luat-o pe Kira lîngă ea, în pat. A zis că nu poate priva copilul de căldura maternă de care are nevoie, mai ales aici, la București, într-un mediu nefamiliar. Ne-am înțeles că, dacă se mai repetă asemenea nopți, ea va dormi cu Kira, iar eu cu Voica. Dimineața am avut imprudența să-i spun Voicăi că voi dormi cu ea, în cazul în care Kira va dormi prost. Era fericită. Nu m-am așteptat la o asemenea explozie de bunăvoință din partea ei. Seara, cînd ne pregăt…