marți, 12 februarie 2019

Încă o dată despre somn și paturi. De ceva vreme, Aurelia, Voica și Kira au decretat că vor dormi împreună în weekend în patul nostru conjugal. Mi s-a spus că e o soluție de compromis ca să o convingem pe Kira să nu mai vină nopțile la noi. Și am acceptat, cu multe rezerve, dar am acceptat. Am dormit în pătuțul Voicăi. Totuși, săptămâna care a urmat, Kira nu a încetat să migreze în patul nostru. Când s-a făcut vineri seară, partea femeiască din casă mă anunță că a venit weekendul și că ele trebuie să doarmă iarăși împreună în patul nostru. Eu m-am opus, bineînțeles. Am zis că nu mă mai las prostit de astă dată. Am spus ferm și fără echivoc că nu voi pleca din patul meu. Și am rămas. Dar nici ele nu au renunțat la planul lor. Și au venit să doarmă toate claie peste grămadă. Într-un pat de doi oameni s-au culcat patru. Dar las-că știu eu că cineva dintre voi se va muta în alt pat, cu prima oră, am rînjit eu (aluzie la Aurelia). Și așa a și fost. Pe la o bucată de noapte patul a devenit mai încăpător, dar se pare că cei rămași nu și-au schimbat poziția cu niciun centimetru. Mai mult, eu am rămas pe post de cal de bătaie în schimbul de mișcări nervoase cu picioarele ale fiicelor mele pe parcursul nopții. Dar nu am capitulat. Nu mi-am cedat patul – mai exact perimetrul meu de jumătate de metru de la marginea patului – intruselor mici. Dimineața ne-am trezit încolăciți și bine dispuși, de parcă lupta nocturnă de sub ogheal nici n-a existat. Doar că acum am rămas mai puțini – Aurelia a plecat cu arme și bagaje în patul inamicului.

luni, 14 ianuarie 2019

Am dus-o pe Kira la dentist. Medica era o tipă de gașcă, făcea glume cu ea. I-a pus un desen animat cu Mașa și ursul și apoi i-a curățat dintele tot mai mult în joacă. A întrebat-o ce fel de plombă vrea: albă sau colorată? Colorată, firește. Ce culoare? Roz! I-a pus pe gingii un gel cu gust de căpșună și i-a spus că o va gîdila puțin. Și într-adevăr, Kira rîdea căprește, de parcă ar fi gîdilat-o cineva. Tu plîngi sau rîzi? - o întrebă medica. Rîd, preciză Kira. Dar era clar că rîde ca să nu plîngă. Ne-am dus acasă mîndri, cu plombă roz și diplomă roz de fată curajoasă și cu zîmbet frumos. Ce plînsete dramatice făcea Voichița cînd i-a pus prima plombă, cu tot cu anestezie locală! Credeam că vom fi nevoiți să acceptăm anestezie totală. Un bun argument pentru a nu mînca multe bomboane și a ne spăla pe dinți de două ori: dimineața și seara.

duminică, 13 ianuarie 2019

De fiecare dată când auzeam publicitatea la Gurinel (care era cam așa: un băiețel se tot scărpina în cap și țipa: „mă pișcă, mă mănîncă!...”) mi se părea cea mai oribilă și sordidă publicitate. Mi se părea ciudat și obraznic să uzurpezi atenția publicului cu o asemenea porcărie de publicitate. Când am ajuns la Căușeni de Crăciun pe vechi, bunica Maria ne-a spus în sfîrșit ceea ce tăinuia de vreo două zile. A descoperit în capul Voicăi păduchi și lindine. Am fost mirați, contrariați, oripilați. De unde să aibă copilul nostru păduchi și lindine? Și de ce mama soacră nu ne-a spus mai devreme? Îi era rușine și să ne spună asta la telefon. La farmacie, ne-am amintit îndată de publicitatea nesuferită de la Gurinel. Farmacista îi spunea Aureliei, ca s-o consoleze, că păduchii vin la cap curat. Nu prea îmi puteam imagina cum păduchii ar putea evita capurile murdare și urît mirositoare... Oare și păduchii și-au mai înmuiat moravurile? Bunica îi recomanda Voicăi discreție: să nu spună nimănui că a avut păduchi, căci e rușine. Din interviurile făcute cu bătrîni născuți în interbelic am aflat că pe cînd aceștia erau copii, cu toții aveau păduchi. Numai morții nu aveau păduchi, după cum mi-a spus unul din respondenți. Cel puțin asta mă consolează. Voichița are un cap viu, sănătos și sînge dulce. În acea seară ne-am dat cu soluția reclamată la Gurinel și am scărmănat-o pe Voica cu un pieptene mic și des. Eh, dacă am fi avut noi o asemenea soluție cînd eu și frate-meu, fiind mici la mare, ne-am umplut de păduchi. Părinții ne-au dus la Petroasa, unde mămuca Nina ne la cu gaz lampant și apoi ne despăduchea dureros cu un pieptene des, „ de mort”, și ne extrăgea insectele din cap una cîte una, în timp surorile mamei se uitau la noi cu oroare.

duminică, 30 decembrie 2018

Mîine e revelionul. Copiii sunt la bunei – Voica e la bunica Maria, Kira la Mugurel. S-au rânduit, după ce Kira a stat la bunica Maria (ca să mai prindă la puteri după un virus). Între timp, am sărbătorit Crăciunul și ziua Aureliei. Sau mai degrabă invers: ziua Aureliei și apoi Crăciunul. În tradiția familiei noastre, aceste două date sunt legate, oricum. Crăciunul vine neapărat cu suita de miracole, pe care le pregătește Aurelia din timp, cu grijă: cumpără cadouri pe care le împachetează frumos și le pune sub brad, pentru toți cei de față în dimineața de 25 decembrie. Dar pentru că mie nu-mi place să cumpăr cadouri – și, da, și pentru că am și o scuză credibilă în acest an: piciorul – și-a pus sub brad un cadou și pentru sine. În acest an am ezitat pentru prima dată dacă să mai vină Moș Crăciun acasă. În alți ani am fost eu însumi pe post de Moș. Anul trecut am rugat un vecin să se deghizeze în Moș Crăciun și să ne aducă daruri, tocmai pentru ca să nu mă recunoască Voica. Ea totuși zice că și-a dat seama că Moș Crăciun nu era adevărat, pentru că i se vedea părul de sub peruca albă. La care Kira a contrazis-o: ba da, era adevărat, pentru că mergea! Voica ne tot întreba dacă există sau nu. Am încercat să-i explicăm mai filozofic, că fiecare dintre noi poate fi un Moș Crăciun pentru cine vrea. În acest an, Aurelia a pregătit de altfel două pachete cu cadouri de Crăciun din partea Voicăi și Kirei pentru alte două fete, din familii mai sărace. În acest caz, ele au fost crăciunițele fetițelor acelea, nu-i așa? În acest an ne-am zis că voi fi iarăși eu Moș Crăciun. Dacă Voica mă va recunoaște, cu atât mai bine. Așa am face tranziția mai ușoară spre lumea dezvrăjită a maturității. Voica a ținut totuși ca anumite daruri, cele mai importante, să fie aduse de Moș Crăciun și să fie lăsate sub brad peste noapte. Adică mai simte nevoia unui miracol. Cînd îmi improvizam spectacolul cu Moș Crăciun, cu ho-ho-ho și tot tacîmul de poezii, cîntece și voie bună, Voica m-a recunoscut (- Tata!) și atunci i-am făcut semn cu ochiul să păstrăm acest secret pentru noi. După încheierea spectacolului și revenirea mea în rolul obișnuit de tată, m-a întrebat de unde am luat cadourile. I-am spus sincer: cele mai mari au fost transmise de Rodica tocmai din Sankt-Petersburg, restul cadourilor le-am adunat aici. Nu părea dezamăgită. Am întrebat-o dacă vrea să mai vină Moș Crăciun și la anul. – Da! – exclamă ea. De parcă nici n-ar trebui să mă îndoiesc. – Și nu te deranjează că voi fi iarăși eu deghizat în Moș Crăciun? – Nu! Mi-am dat seama că în timpul cît o făceam pe Moșul, nimeni din copii n-a întrebat unde e tata sau hai să-l chemăm și pe tata. Se presupunea probabil că lucrez în dormitor și nu am nevoie să fiu întrerupt. Hm, asta mi-a dat de gîndit... N-ar strica să mai treacă Moș Crăciun și pe la mine, din cînd în cînd.

miercuri, 28 noiembrie 2018

Mîine dimineață se încheie o săptămînă de cînd am căzut pe gheață, în mijlocul unei străzi interioare, la vreo 100 de metri de grădiniță. Eram cu copiii și, în plus, o aveam pe Kira în brațe, de unde și puterea impactului osului gleznei mele la sol, mai ales că am ținut să o protejez la cădere. Mă învălui brusc o durere de nu știam ce să fac cu mine. Cînd m-a văzut căzut la pămînt, Voica a venit la mine și mă ruga: hai, tăticu, hai, scoală! Credea că dacă o să mă scol, o să mă fac din nou bine. I-am spus că trebuie să stau puțin așa și acuș mă scol. E curios, mi-am adus aminte mai tîrziu că în acel moment trecuse pe lîngă noi o femeie tînără, care nu s-a oprit și părea că nici nu ne-a observat, deși trecuse la un metru pe lîngă noi. Noroc că o mașină care tocmai trecea pe acolo s-a oprit și de acolo un omulean m-a întrebat în rusă dacă am nevoie de ceva, poate vreau să mă ducă la urgență. I-am spus că nu e nevoie, sun eu la salvare. Dar omul nu s-a dus în calea lui. Am format 112 și am dat adresa grădiniței, dar omul cel bun și nevastă-sa s-au oferit din nou să mă ducă cu mașina pînă la intrare în grădiniță, să-mi ducă copiii în grupele lor și apoi să aștepte cu mine mașina salvării. Le-am mulțumit tare pentru ajutorul lor. Poate că o să ni se întîmple și nouă vreodată așa... – și-a explicat bărbatul gestul. Și de la spitalul de urgență păstrez mai degrabă amintiri bune: oameni care m-au ajutat repede, eficient, m-au însoțit mereu – de la radiografie la medic și invers -, fără să-mi ceară ceva.

duminică, 18 noiembrie 2018

De fiecare dată cînd Kira sau Voica stau mai mult de cîteva zile pe undeva, de obicei la bunei, ne pare că au crescut vizibil. De astă dată, Kira a stat la bunica Maria o saptămînă întreagă, ca să se pună pe picioare după o otită grea. Am văzut-o doar pe skype toate zilele astea, vorbind pe două voci – și pe unde diferite – cu bunica Maria. La un moment dat a început să se plictisească doar de compania bunicii și ne întreba mereu cînd venim. Bunica Maria a înțeles că ar trebui să inventeze ceva ca să-și țină nepoata și a invitat doi copii din mahala, pentru a o socializa pe Kira. Bunica ne spunea cu mîndrie pe skype că, deși acei copii erau cu vreo 2 ani mai mari decît Kira, fiica noastră o făcea pe educatoarea cu ei: le organiza jocuri, le arăta cum să deseneze fețe de oameni. A desenat ea însăși o mulțime de schițe ce amintesc la prima vedere de maniera naiv-simbolistă a lui Kandinsky. Cînd bunica o întreba ce a desenat, avea la toate un răspuns: chipul mamei. Dar cea mai mare realizare a ei de cînd a stat la bunica a fost că a început a spune sunetul R. Ne tot spunea: mama, uite, Ki-i-Ra, tata: Ki-i-Rrra... Ki-RRR-a NeguRRă... Nu puteam crede că a crescut așa de mare în doar o săptămînă. Iar să spui R, nu e deloc puțin lucru pentru un copil de trei ani jumate. Este consoana care dă siguranță întregului sistem fonic, aidoma unei armaturi metalice care ține carcasa unui eșafodaj. E bine, Kira! Mîine cu ce ne mai surprinzi?   

duminică, 11 noiembrie 2018

Organele „degitale” sau „vegetale”?

Dintr-o scrisoare de la bunelu' Ion:

Lucram în grădină și lucrând mi-am amintit o discuție cu fiica voastră cea mare, când a fost la noi ultima dată. Și am izbucnit în râs. Am râs cu mine însumi. Și când omul râde de unul singur și parcă pentru sine nu e lucru bun. Ia vedeți și voi dacă-s normal la cap.
Eu am întrebat-o pe Voichita ce a învățat ieri la grădiniță și ea a început să-mi povestească. Lucrul asupra cărui a stăruit în mod deosebit a fost lecția despre corpul uman. Dintre toate organele din care e făcut omul cele mai interesante sunt, vorba dânsei, „organele degitale (sic!)”. Eu am crezut că e vorba de mâini, picioare, organele care au degete. Chiar un coleg cu doctorat habilitat în diplomă este convins că expresia „în format digital” ar însemna să bați tastatura cu degetele. Când însă am mai pus niște întrebări de adâncire a subiectului fata s-a desconspirat prin a-mi arăta prin gesturi cam despre ce organe e vorba și atunci: „Aha reacția”, evrika! - organe genitale, despre ele îmi tot vorbea nepoata. Am izbucnit în râs. Azi în grădină nu a fost altceva decât o simplă joacă a memoriei mele hotărând să mă înveselească.

Din postarea Aureliei:

"Azi la grădiniţă am vorbit despre organele „vegetale”.
"...?"
"Ce, nu ştii? Săptămâna asta noi învăţăm corpul uman."