Treceți la conținutul principal

Postări

După ce am venit de la mare, am avut credeam eu ideea strălucită de a le face fetelor mele o surpriză. Am cumpărat bilete la Lacul lebedelor, la teatrul de Operă și Balet. N-am vrut să le spunem din timp pentru ca așteptarea să nu le consume statisfacția spectacolului. Între timp, am continuat să ascultăm seara bucăți in Chopin, Débussy, Ceaikovski. Și bineînțeles n-au lipsit nici dansurile de balet improvizate, în timpul ritualurilor noastre simfonice de dinainte de culcare. Ne ziceam că ce mai surpriză plăcută o să le facem. Numai că a apărut o mică problemă. Eu mi-am zis că nu putem să le lăsăm să danseze în timpul spectacolului, așa cum le-a devenit o obișnuință la alte spectacle. Vom deranja spectatorii care vor veni să se delecteze de la muzica și dansul balerinelor din scenă, nu de la cele din sală. Aurelia s-a uitat la mine dezaprobator: cum ar putea sa-i deranjeze? A pus chiar în discuție subiectul la o întîlnire cu prietenii. Unii au părut să-mi dea dreptate, dar cei mai mul…
Postări recente
În sanatoriu, Voica a făcut o adevărată pasiune pentru un băiat cu vreo 7-8 ani mai mare decît ea, pe care îl asociază cu Peter Pan și căruia așa și-i spune: Peter Pan. Are o față drăgălașă, de băiat veșnic, care într-adevăr amintește de protagonistul ultimei ecranizări pe care am văzut-o cu ea. În acel film se înfiripase o poveste de dragoste dintre Peter Pen și o fată din oraș, pe care Peter o luase pe sus cu tot cu frățiori, departe, în tărîmul de nicăieri. Mi-a spus mai tîrziu că îl văzuse pe holul sanatoriului, venind de la proceduri, cel mai degrabă după o baie cu nămol, judecînd după chica lipită de frunte. A remarcat asemănarea cu personajul din poveste și i-a spus-o atunci mamei. Cînd l-a văzut la discotecă ne-a spus că vrea să danseze cu el. Pentru ca să-i satisfacă acest hatîr, Aurelia a mers să-i propună băiatului să danseze cu fata noastră. Iar Peter Pan – nu știam cum îl chema în realitate – acceptase. Voica era fericită.
Din nou în sanatoriul pentru copii Sergheevka. Denumirea acestei instituții ar putea induce în eroare prietenii noștri din România. Deși are ceva în comun cu genul acesta de instituție, sanatoriul de la Sergheevka se vrea exact opusul unui sanatorium. Acesta nu e un loc pentru bolnavi, ci pentru odihna și tratamentul copiilor și întregii familii. E o URSS la scară mică, pentru uzul copiilor. Totul e făcut aici pentru binele și sănătatea copiilor (post)sovietici, după o formulă bine ticluită și verificată de mai bine de o jumătate de secol de medici terapeuți, nutriționiști, kinetologi, psihologi și pedagogi – cu toții adulți, firește. Alimentația, procedurile de terapie preventivă, ieșirile la mare și activitățile de divertisment – toate sînt bine dozate și organizate pentru un beneficiu maxim al copiilor, viitoarele generații de cetățeni. Orarul zilei și disciplina sunt bine puse la punct: mai stricte pentru copiii înregimentați în detașamente, ceva mai laxe pentru mame / părinți și …
„Motanul ăsta e profesor. El se întreabă: este profesor sau nu este profesor? Și nu știe care e vocea lui: chiț sau meau...” (Voichița).

Nu știu cum voi, dar eu mă identific perfect cu acest motan... 

Kira are o rochie de gală primită cadou de la bunica Maria, pe care înainte a purtat-o și verișoara ei, Maria. Și ne roagă de cîteva ori pe zi să o îmbrăcăm în ea, să punem ceva din Lacul lebedelor pentru ca să danseze mereu și mereu, învirtindu-se în ronduri și făcînd diverse figuri la care mă invită și pe mine să particip. Îi spune rochie de mireasă. O întrebăm la un moment dat că, odată ce e rochie de mireasă, înseamnă că și ea e mireasă și deci ar trebui să aibă și un mire. Întrebarea pare să o ia puțin prin suprindere, dar nu se lasă cu totul depășită de situație. Se uită la mine apreciativ și îmi spune: tu ești mirele mamei, mama e mireasa ta... Da, îi adeveresc eu constatarea, așa este, eu sînt mirele mamei. Se gîndește cine ar putea să-i fie mirele, dar nu găsește un candidat potrivit. În tot cazul, rochia e gata. Și dansul bine învățat. Iar mirele, de, să mai aștepte.
Botezul Kirei. Am avut măcinări etice. Mă gîndeam la liberul arbitru al Kirei pe care îl încalc, la instituția bisericii (nu mă refer la biserica din ceruri etc.), pe care o cred coruptă din toate punctele de vedere, la tot alaiul de ritualuri și texte religioase pe care nu le vreau fondatoare pentru copilul meu... Nu mi-am depășit îndoielile, dar pînă la urmă am acceptat să particip. Îmi dau seama că, de fapt, acest ritual și altele, dincolo de litera și fapta lor, adună și sudează comunități. Iar Kira va decide ea însăși, mai tîrziu, dacă va fi sau nu creștină. Cel puțin pot spune că și ea și eu, și cred că și ceilalți membri ai familiei, cumetri și nași, ne-am simțit bine în această experiență. A fost cît se poate de simplu.
Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…