O conduc pe Voichița la grădiniță, ca de
obicei. Ea ma întreabă pe drum ce voi face azi la lucru. Așa cum aveam o
întîlnire cu niște colegi și nu prea știam cum se încadrează asta în lucrul meu,
i-am zis că sînt unii oameni care lucrează după un program fix, de la 8.00
dimineață la 5.00 după amiază. Alții însă lucrează după un program flexibil:
într-o zi se duc la lucru, în altă zi lucrează acasă, altă dată pot ieși la
lucru seara tîrziu, așa ca mine. Păi uite, eu lucrez după un program flexibil,
îi explic eu Voichiței. Da’ și eu vreau să am program flexibil, - îmi zice ea,
să mă joc acasă cînd nu va fi Kira...
duminică, 29 ianuarie 2017
Am fost la bunica Maria. A luat de acolo un
telefon mobil de jucărie și vorbea în el în mașină: ia uite am primit un mesaj
tocmai din Canada, de la Vlaicu. Apoi a început să vorbească cu Lucreția,
vecina ei (mai mare decît ea). Îu spune că vrea să vină la ea în vizită. Cînd
ajungem acasă, mă duc pînă la magazin. În drum o întîlnesc pe Lucreția, vecina,
și mama ei. Le spun că Voichița ar vrea să se vadă cu Lucreția. După vreo oră
vine Lucreția la noi. Voichița îi spune: da, dar eu vroiam să vin eu la tine,
doar așa ne-am înțeles la telefon!
sâmbătă, 28 ianuarie 2017
Observ că, de la o vreme [de pe la mijlocul
lui decembrie], Kira mi se adresează „mama, mamamamam...”. Mă cam enervează
pentru că știu că ea spunea foarte bine și mama și tata. Îi amintesc că eu sînt
tata: ta-ta. După ceva observație, îmi dau seama că atunci cînd mi se
adresează, „mama” – pe o intonație mai specială (cînd rugătoare, cînd
volitivă), nu înseamnă mama ei, ci „dă-mi”, „ajută-mă”... Ca să vezi, mama a
devenit deci la ea un cuvînt polisemantic... Mă gîndesc cu neliniște oare ce
derivate semantice va lua cuvîntul tata.
vineri, 27 ianuarie 2017
Intrăm cu Voichița în magazinul de lîngă casa
noastră. Ca de fiecare dată, vrea neapărat să-i cumpăr ceva. De astă dată nu se
statisface cu o Barney sau o acadea. Vrea o jucărie. Așa cum costau scump și
chiar nu vroiam să-i cedez nevoilor ei consumeriste, i-am zis că nu pot să-i
iau jucării acum, pentru că sînt scumpe și pentru că ea are deja o mulțime de
jucării. Da, dar asta va deveni cea mai preferată! – îmi zice ea, încercînd să
mă convingă.
joi, 26 ianuarie 2017
De cîteva săptămîni, Voichița se trezește greu
dimineața, deși se culcă la timp (pe la 21.00). Nu știm ce să mai facem ca s-o
trezim la timp și fără scandal, să mai și mănînce poate ceva înainte de micul
dejun la grădiniță. Nu a mers pînă acum nici cu bombonica, nici cu
amenințările. Seara promite că se va trezi de una singură, de bună voie.
Dimineața, însă, se repetă același scenariu. Jumătate de oră trezirea, cu
masaj, cîntece, joacă, hîrjoneală și ciocniri cu Kira etc.
***
Seara am mers cu Voichița la patinoar. Nu prea
știe să-și țină echilibrul și cade des în fund. Îi tot spun cum să stea pentru
a cădea mai degrabă în față decît pe spate. Dar îi place foarte mult. După ce
am ieșit, am convenit să mai venim săptămîna viitoare. Marți sau joi, cînd nu avem
dansuri, iar eu nu am sport. Marți, - zice Voica.
***
În drum spre casă, Voichița îmi spune:
-
Tata, știi ceva?
-
Ce?
-
Știi că... la bătrîni uneori le
crește dinți de aur?...
Îi povestesc seara această spusă a Voichiței
Aureliei. Ea rîde și apoi o postează pe Facebook. Mi se laudă cîte like-uri a
acumulat. I-am zis că mai mult n-o să-i povestesc nimic. De ce? – se miră ea.
Pentru că îți faci tu proprietate intelectuală din ce-ți povestesc eu. Să stai
tu cu Voica și să-i pîndești toate perlele... – o fac eu pe supăratul.
miercuri, 25 ianuarie 2017
Am dat-o săptămîna trecută pe Voichița la dansuri, timp în care eu merg în centrul de alături la sala de sport (fitness). Azi, după ce au ieșit toți copii din sala de dans, o fetiță mai mare și vizibil mai experimentată în ale dansului făcea niște figuri de dans care mi s-au părut frumoase. Am remarcat și i-am spus și Voichiței: „Uite ce frumos dansează fetița asta!” – „Nu dansează mai frumos decît mine!” – îmi răspunde Voica pe un ton supărat. „Tu cum vorbești cu fiica ta?!” – mă dă ea apoi la socoteală.
***
Azi dimineață alergam cu Voichița la troleu. Cel care a venit primul era 11. Ea, fiind obișnuită cu 10-le, îmi spune că nu vrea cu 11, vrea cu 10. Într-adevăr, din spate venea și un 10, dar eu am insistat să urcăm în 11, acesta fiind deja în stație. După un scurt protest din partea Voicăi, am intrat totuși în troleu, dar s-a arătat supărată o bună bucată de drum. O întreb de ce e supărată. „Pentru că am vrut cu troleibuzul 10, nu cu 11”. De ce? – o întreb eu. „Pentru că așa vreau eu!”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)