Treceți la conținutul principal
Kira a pășit într-o vîrstă în care îndrăznește să pronunțe cîteva cuvinte noi pe zi. Este fascinant să vezi cum un copil care pînă mai ieri comunica prin semne și semi-vocabule, devine de pe o zi pe alta o ființă vorbitoare. Poate doar îmi pare mie sau o fi pe bune, dar Kira a început a deprinde cuvintele – și lumea odată cu ele – prin relații de asociere și diferență cu alte cuvinte. Ca într-un sistem de sunete după Jakobson, fiecare cuvînt își descoperă rostul, în limbajul Kirei, pentru că e diferit de altul. Mama are sens în măsura în care există tata. Tata are sens doar pentru că este mama. Unu este unu pentru că există doi. Umu, mu do...
- Kira, mergem la bunica. Știi cu ce mergem? Cu mașina...
- Mu aiion – brrun...
- Da, Kira, nu cu avionul, cu mașina. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Organele „degitale” sau „vegetale”?

Dintr-o scrisoare de la bunelu' Ion:

Lucram în grădină și lucrând mi-am amintit o discuție cu fiica voastră cea mare, când a fost la noi ultima dată. Și am izbucnit în râs. Am râs cu mine însumi. Și când omul râde de unul singur și parcă pentru sine nu e lucru bun. Ia vedeți și voi dacă-s normal la cap.
Eu am întrebat-o pe Voichita ce a învățat ieri la grădiniță și ea a început să-mi povestească. Lucrul asupra cărui a stăruit în mod deosebit a fost lecția despre corpul uman. Dintre toate organele din care e făcut omul cele mai interesante sunt, vorba dânsei, „organele degitale (sic!)”. Eu am crezut că e vorba de mâini, picioare, organele care au degete. Chiar un coleg cu doctorat habilitat în diplomă este convins că expresia „în format digital” ar însemna să bați tastatura cu degetele. Când însă am mai pus niște întrebări de adâncire a subiectului fata s-a desconspirat prin a-mi arăta prin gesturi cam despre ce organe e vorba și atunci: „Aha rea…
Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei …
În sanatoriu, Voica a făcut o adevărată pasiune pentru un băiat cu vreo 7-8 ani mai mare decît ea, pe care îl asociază cu Peter Pan și căruia așa și-i spune: Peter Pan. Are o față drăgălașă, de băiat veșnic, care într-adevăr amintește de protagonistul ultimei ecranizări pe care am văzut-o cu ea. În acel film se înfiripase o poveste de dragoste dintre Peter Pen și o fată din oraș, pe care Peter o luase pe sus cu tot cu frățiori, departe, în tărîmul de nicăieri. Mi-a spus mai tîrziu că îl văzuse pe holul sanatoriului, venind de la proceduri, cel mai degrabă după o baie cu nămol, judecînd după chica lipită de frunte. A remarcat asemănarea cu personajul din poveste și i-a spus-o atunci mamei. Cînd l-a văzut la discotecă ne-a spus că vrea să danseze cu el. Pentru ca să-i satisfacă acest hatîr, Aurelia a mers să-i propună băiatului să danseze cu fata noastră. Iar Peter Pan – nu știam cum îl chema în realitate – acceptase. Voica era fericită.