Azi e ziua Kirei. Ieri, la petrecerea la care au venit buneii (din ambele părți), cineva i-a urat Kirei să obțină ce-și dorește. A fost întrebată ce-și dorește. Ea a răspuns că vrea să doarmă bine. Nu e sigur dacă e dorința ei sau e a noastră. În orice caz, în noaptea de după petrecerea ei chiar a dormit bine, sau destul de. S-a trezit doar o dată, pe la 5 dimineața. Și, lucru miraculos, a rămas în patul ei. Adevărul este că, treptat, Kira a reușit să se instaleze se pare definitiv în patul nostru. Și pentru că nu încăpem toți trei în patul nostru matrimonial, unul trebuie să plece. Am plecat eu, în patul Kirei. Azi am mai dat-o hura o dată cu scaunul (e azi ziua ei). I-am dat să sufle în trei lumînări înfipte într-o felie de pîine neagră și am întrebat-o ce-și dorește. Să dorm bine, ne zice Kira pe același ton inocent de-ți vine s-o iei în brațe și să tot dormi așa, cu ea în brațe.

La ultima ședere la bunei, Voica a desenat și a discutat pe teme filozofice, existențiale. Mai întîi a desenat o floare cu diverse rosturi ale ei în viață: florile în cîmpie, floarea dăruită, floarea care moare (cu capul în jos). Apoi a discutat cu bunelu’ despre rostul omului în viață și despre fericire. – Tu, bunelu’, ce rost ai în viață? – Hm, grea întrebare îmi pui, Voica, dar tu, care crezi că e rostul tău, îi întoarce el întrebarea în chip maieutic. – Eu..., păi mie îmi place să cînt, să dansez... Dar spune-mi tu, bunelu’... – Păi uite, cred că am și eu cîteva rosturi bune în viață: am niște studenți pe care îi învăț și pe care îi ajut să-și caute rostul lor în viață, mă joc cu voi, nepoatele mele dragi... Voica a rămas puțin visătoare, de parcă ar mai aștepta un rost în viață încă nespus și neștiut nici de ea, nici de bunelu’. – Bine, acum vreau să te întreb și eu ceva, – o întreabă bunelu’ pe Voica pe același ton socratic, spune-mi: ce înseamnă pentru tine fericirea? Voica stă cîteva clipe pe gînduri și apoi spune: Fericirea e cînd nu ești lacom, dar îți urmezi mereu dorința. Iată o definiție frumoasă a fericirii, de la care ar trebui să învățăm cu toții, și mic și mare, își spune bunelu’.

Voica ne spune că o deranjează un dinte. Ne uităm în gura ei cu becurile de la mobile aprinse. Îi apare un fir de dinte dintărătul unui dinte de jos. Aurelia începe a panica, cum îi stă în fire. Află pe internet că creșterea dintelui nou peste cel vechi se cheamă dinți de rechin. E nostim să crești un rechin de mic în propria casă. Dar cred că, cel puțin acum, această metaforă i s-ar potrivi mai bine Kirei, care și-a stricat caracterul de la o vreme – o fi vîrsta ceea nesuferită, „from two to four”, după cum îi spunea David. Se poate pune în fund, de exemplu, și să înceapă a urla că nu viauuuuu! - Ce nu vrei, Kira? – Nu viau, țipă ea și mai abitir. Chiar și noaptea, cînd pare să nu ne mai recunoască, deloc. – Nu viau-u-u-u!! Și Voica are ceva de prădător în caracterul ei, pe care mama ei îl vede ca pe un semn de personalitate, dar ea cel puțin ne recunoaște în momentele ei critice.