Încă o dată despre somn și paturi. De ceva vreme, Aurelia, Voica și Kira au decretat că vor dormi împreună în weekend în patul nostru conjugal. Mi s-a spus că e o soluție de compromis ca să o convingem pe Kira să nu mai vină nopțile la noi. Și am acceptat, cu multe rezerve, dar am acceptat. Am dormit în pătuțul Voicăi. Totuși, săptămâna care a urmat, Kira nu a încetat să migreze în patul nostru. Când s-a făcut vineri seară, partea femeiască din casă mă anunță că a venit weekendul și că ele trebuie să doarmă iarăși împreună în patul nostru. Eu m-am opus, bineînțeles. Am zis că nu mă mai las prostit de astă dată. Am spus ferm și fără echivoc că nu voi pleca din patul meu. Și am rămas. Dar nici ele nu au renunțat la planul lor. Și au venit să doarmă toate claie peste grămadă. Într-un pat de doi oameni s-au culcat patru. Dar las-că știu eu că cineva dintre voi se va muta în alt pat, cu prima oră, am rînjit eu (aluzie la Aurelia). Și așa a și fost. Pe la o bucată de noapte patul a devenit mai încăpător, dar se pare că cei rămași nu și-au schimbat poziția cu niciun centimetru. Mai mult, eu am rămas pe post de cal de bătaie în schimbul de mișcări nervoase cu picioarele ale fiicelor mele pe parcursul nopții. Dar nu am capitulat. Nu mi-am cedat patul – mai exact perimetrul meu de jumătate de metru de la marginea patului – intruselor mici. Dimineața ne-am trezit încolăciți și bine dispuși, de parcă lupta nocturnă de sub ogheal nici n-a existat. Doar că acum am rămas mai puțini – Aurelia a plecat cu arme și bagaje în patul inamicului.
