Stăteam la masa din curtea blocului cu calculatorul după ce în prealabil am dezinfectat-o temeinic. A ieșit și Kira cu mine. Pe Voica nu am reușit să o conving să iasă. A dat de patima cetitului de la o vreme. Citește cărți groase de genul Miturile grecești (povestite haios) și Jurnalul unui puști. Mai nou, Aurelia îi citește și Harry Potter cu glas tare și apoi își povestesc complice una alteia scene hazlii din roman, spre ignoranța noastră – a mea și a Kirei. Kira, în schimb, iese de fiecare dată cu entuziasm oricând îi propun – eu pentru lucru la aer liber, ea pentru joacă. Îi scot și bicicleta. O împinge cu putere dintr-o parte a curții spre cealaltă. Dar atenție la mașini, Kira! Și oridecâte ori se aude un zgomot de mașină la celălalt capăt al curții, ea își trage de coarne bicicleta pe trotoar până trece pericolul. În acea dimineață, toate mașinile care au avut de dus ieșiseră și a rămas Kira stăpână pe tot drumul curții. Trebuia doar să țină seama să nu facă accident cu doamna Maria de la etajul întâi, cu domnul Andrei, omul de serviciu, care vorbește doar prin semne, și cu alți trecători ocazionali. La un moment dat, Kira vine la mine și îmi spune că a văzut un pui de struț. Scufundat în lucrul la calculator, nu am atras îndată atenție cuvintelor Kirei, după care, brusc, mi-am dat seama de ciudățenia sensului lor. Ce fel de struț, Kira? – Da, acolo e un pui de struț, - insistă ea. Hai să vedem, mă ridic eu în sfârșit de la calculator, destul de sceptic în privința celor auzite. Bucuroasă, Kira mă conduce pe bicicleta ei până la scara vecină, unde doamna Maria tocmai termina de spălat antreul. – Iată! Într-adevăr, lângă balconul de la etajul 1 (parter), pe jos alerga de colo-ncoace un pui de pasăre căzut din cuib. Părea să fie mai degrabă un porumbel, deși, după forma ciocului și pielea gâtului, acoperit ici-cole de tiuleie negre, ai zice într-adevăr că e un struț în miniatură. N-am stat mult pe gânduri, l-am prins în palme și l-am dus acasă. I-am găsit repede pe post de colivie o cutie de carton în antreu, din cele pregătite pentru împachetarea bagajelor, și i l-am arătat Aureliei. Nu s-a împotrivit, din fericire, intruziunii unui alt animal în casa noastră. Așa cum puiul piuia întruna, semn că e înfometat, am intrat imediat pe Youtube, care le știe toate, să aflu cum se hrănesc puii de poumbel. I-am făcut un soi de biberon dintr-un păhărel acoperit cu o bucată de pungă de polietilenă în care i-am pus o masă umezită din hrană de papagal și alte cereale. Struț sau Struțișor, după cum l-am botezat, nu s-a lăsat hrănit de la prima încercare. Văzând încercările repetate și mereu eșuate ale puiului de a îngurgita hrana, Kira și Voica au început a scânci de se făcuse o hărmălaie din care îți venea greu să deslușești ceva cu rost. Degrabă, puiul s-a obișnuit cu noua metodă de hrană și s-a încetățenit în casa noastră. Mândră de găselnița ei, Kira îmi spunea, când mai ieșeam afară, că merge să mai caute lucruri interesante, de genul puiului de struț sau al șobolanului mort, găsit într-o altă zi la tulpina unui tufar. 

Mâine se încheie două săptămâni de când Struț a intrat în casa noastră. Îl învățăm să ciugulească, să zboare și, de câteva zile, îl scoatem afară pentru a-i ușura reintregarea în mediul natural. Azi dimineață l-am scos afară în fața blocului și i-am presărat crupe de grâu, să vină și alți hulubi din ogradă. S-au adunat ciucuri în jurul lui. La început părea stânjenit, apoi, însă, s-a lăsat absorbit de calda societate a porumbeilor. Ciugulea în voie, de rând cu ceilalți, până când, ca din senin, a sărit un pui de pisică. L-a reperat îndată din mulțimea păsărilor mature și era cât pe ce să-l înșface, dacă nu i-aș fi sărit în apărare. Ai grijă, Struț! Când te vom lăsa să zbori la libertatea jinduită, cine te va mai apăra?

A trebuit să merg la magazin și am hotărât să merg cu bicicleta și să o iau și pe Kira. N-am mai mers de mult pe bicicletă cu Kira. Vroiam să dau vina pe pandemie, dar nu era de asta. În tot cazul, am urcat pe biciletă cu Kira și ne-am simțit ca pe vremuri când o duceam pe bicicletă la grădiniță și apoi la magazin și apoi acasă. Kira era încântată. Îmi tot spunea drăgălășenii de genul că sunt cel mai bun tată de pe lume, de pe glob. M-am simțit puțin aiurea, odată ce a trebuit să-mi plimb copilul pe bicicletă ca să-mi spună asemenea complimente. După ce am luat de ce am avut nevoie de la magazin, i-am propus să revedem grădinița. Era entuziasmată. La poarta grădiniței, am coborât, am deschis poarta cu grijă și am pășit înăuntru. Era o pustietate ciudată pentru acel loc. O priveliște demnă de un film anti-utopic, post-nuclear. În schimb peluzele erau verzi, iarba deasă, bine tunsă. Ne-am dus până la terenul Kirei. Și acolo iarba verde, viguroasă, iar în centrul peluzei o mașină de lemn. Kira a urcat repede în ea, a condus-o puțin, apoi s-a sculat să exploreze terenul și am văzut o altă mașină. E o pisică acolo, îmi spune ea. Într-adevăr, era o pisică care se uita la noi mirată că am călcat pe acolo și că i-am mai deranjat și somnul. La un moment dat a apărut și paznicul. Acesta nu părea nemulțumit. I-am spus cine suntem și că ne jucăm puțin și plecăm. A spus că bine bine, numai să nu facem gălăgie. Părea mai degrabă mulțumit că toate aceste utilaje bine păzite de el își regăsesc în sfârșit rostul, câtuși de puțin, măcar pentru cineva. La ieșire din curtea grădiniței, am urcat pe bicicletă. Kira îmi spune că nu m-ar da nici pentru un milion de diamante de mărimea unui mare uriaș prietenos. Înainte, Kira și Voica spuneau că nu-l vor da pe Blue nici pentru un miliard de diamante mari cât niște balene albastre. M-am simțit copleșit. Asociația indirectă cu marele uriaș prietenos m-a flatat și ea. Am apăsat pe pedala bicicletei, iar Kira s-a lipit de spinarea mea.