Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din aprilie, 2017
Azi casa noastră a fost îndoliată. A murit hamsterul nostru pe nume Frederick, numit în cinstea șoarecelui din cartea eponimă a lui Leo Lionni. L-am primit în dar, mai exact în moștenire, de la Artiom, vărul fetelor, înainte ca acesta să plece cu maică-sa la Sankt Petersburg. M-am împăcat greu cu acest dar. Orice animal de companie e cumva un act împotriva naturii, darămite un hamster care stă mereu în cușcă, pentru că dacă-i dai drumul prin casă se poate rătăci, îți poate roade firele de telefon, între alte lucruri. Și a stat mereu în cușcă, meditativ. Mînca atunci cînd îi dădeam și îi plăcea să-și sape coridoare prin cocolașele de vată pe care i le băgam printre gratii. Ne plăcea să credem că, atunci cînd dormitează învăluit într-un nor de vată, Frederick născocește versuri, aidoma prototipului său din cartea lui Leonni. Tot așteptam momentul cînd va deschide ușița și ni le va recita, cu glasul lui chițcăit de rozătoare domesticită. Într-o dimineață, în drum spre grădiniță, i-am pov…
Luîndu-mi o pauză de la lucrul meu foarte important, am mers cu un coleg pe strada Eremia Grigorescu (nu mă întrebați cine e), care e o stradă foarte importantă, pentru că pe ea se află teatrul Țăndărică. M-a învăluit deodată o duioșie pentru acel loc și pentru întregul oraș. Ah, cîtă satisfacție și voie bună ne-a dăruit acest lăcaș, nouă tuturor și mai ales Voichiței! După spectacol, mergeam de fiecare dată în Grădina Icoanei. Ai spune că în acel parc s-a oprit timpul într-o zi de duminică dimineață. Soarele lucește discret, iar umbrele lăsate de frunzele copacilor ne joacă pe față ca niște copii sprințari. După ce ne săturăm de joacă și hîrjoană, trecem strada și citim afișele la Bulandra. Îmi zic că vom merge neapărat la unul din spectacole. Cu mama. Și cu mine! Da, Voica, și cu tine. Iar Kira nu va merge, pentru că e mică. Kira e mică, într-adevăr, dar ea va merge poate, într-o zi de duminică, cu tine, la Țăndărică. O iau de mînă și mergem fără grabă pînă în parcul de vizavi. Parc…
În acea zi de april, acum doi ani, plecam la Iași de parcă aș fi plecat la armată. Aveam un lucru tare important de făcut acolo și mi-am lăsat nevasta, cu burta la gură, iar dacă apar ceva semne, să-mi dai de știre, că las totul și alerg acasă. Părea foarte în formă pentru o femeie care stă să nască și chiar era.  Lucrul important tocmai se sfîrșise. Telefonul stătea mut, nu dădea niciun semn. Și atunci îi scriu eu și o întreb: ce faceți? Ne-am născut, îmi veni răspuns după ceva timp. De la agonie la extaz și invers în aceeași clipă. Mă tot agit de colo încoace, dar... trenul plecase. Cu tot cu copil și nevastă. Iar eu rămîn în gară, cu arme și bagaje.
- Îi schimbi tu scutecul? - N-am schimbat-o eu data trecută?
După un asemenea dialog, de rutină, ne-am dat seama că mîine se împlinesc doi ani de cînd Kira consumă cîte cel puțin 4 scutece în 24 de ore. La 3,80 lei (Md) bucata, ar însemna 15,20 lei pe zi și 5548 lei / an cheltuiți pentru scutece doar pentru un copil. Ținînd cont de consumul mai mare de scutece în primele luni de viață, totalul cheltuielilor pentru scutece per copil ar reveni la 12483 MDL (sau 648 USD – la cursul de azi) în doi ani.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară! Nu e un vers nostalgic despre cumplita iarnă. E despre o primăvară zănatică care s-a dus de-acasă, lăsîndu-ne pradă viscolelor și troienilor. Iar noi, de frica gerului și a copacilor care cad sub povara nămeților, ne amînăm toate drumurile și ne claustrăm în casă.  Nici Kira nu mai merge azi la grădiniță. Înțelege că azi e altfel. O zi în care jocurile și poveștile au o altă valoare. Pentru că n-ai unde merge, iar casa coincide din nou cu întregul univers.
În ajun de paști am vopsit ouă cu coji de ceapă și le-am încrustat cu frunze de cucută (cuctă, cum se mai spune pe aici, prin părțile socrilor). După obicei, în dimineața paștelui copiii s-au spălat pe față cu un ou roșu – de voie bună și cu unul alb – de sănătate, și cu bănuți – de bani mulți. Experiența vopsitului și spălatului cu ouă i-a marcat de-a binelea pe copiii mei, mai ales pe Kira. Atît de mult încît și-a zugrăvit propria față cu ojă de unghii în culoarea ouălor de paști. Într-o clipă, am apucat-o de aripă (de îngeraș), am zburat cu ea la baie și am tot spălat-o abundent cu apă –  de voie bună și de sănătate. Cînd am văzut că deschide ochii și se uită focalizat la mine, am răsuflat ușurat. Oricum, rămase o vreme pătată pe față cu roz bombon. Așa cum obișnuiește să-și spună „ou”,  adică eu, ne-a fost în grijă că toată aceste tradiții de paști să n-o lase pînă la urmă cu sechele.

Vizitele la bunica de la Căușeni au un preț, între altele, acela că trebuie să dormim claie pest…
Ca s-o distrez și astfel să-i mai trafichez cîteva linguri de terci, încep a-i cînta – I want to break free-e-e... – cu o voce de bariton în călduri. A funcționat: se uită la mine cu gura ușor căscată și cu un zîmbet giocondian în colțul gurii, timp în care îi tot car cu lingurița. Dar la un moment dat îi displace și mă somează să încetez. Mo! – Păi da ce vrei? – La-la-la. Cum, și aici la-la-la? Nu e de ajuns că la TV nu accepți decît acest canal de prost gust? Îmi vine o idee. Și încep: Vine vine primăvara / Se așterne în toată țara / Floricele pe cîmpii / Hai să le adunăm copii... Efectul e momentan. O adevărată consacrare. O clipă stă cu ochii sclipind și cu un zîmbet larg, admirativ, pe față... B[r]avo!!! – mă ovaționează ea, bătînd frenetic din palme. Și ca să mă încurajeze și mai tare îmi strigă: untata! (înc-o dată!) – un fel de bis. Îmi dreg glasul cu modestie și repet... Succesul a continuat un timp, dar tot am rămas cu terciul în mînă.

Înainte de somn, țin să nu încalc tabiet…
Azi, o întîmplare destul de oarecare la prima vedere mi-a zdruncinat echilibrul existențial, m-a izbit în genunchi și apoi m-a pus din nou pe picioare.

Inspirat de un talk-show rusesc de trei parale, am hotărît să le cultiv fetelor mele amorul pentru valorile perene ale muzicii universale. În fiecare seară le pun cîte o capodoperă de 5 minute. Poate ajung cu timpul și la piese mai dragi mie, ceva mai zgomotoase, dar pînă atunci mai e puțin... La început, Voica ripostează cu îndărătnicie. Cretinătățile de la Gurinel TV i se par, pe semne, mai interesante. Se molipsește însă repede de la interesul pe care Kira nu și-l ascunde, fredonînd și legănînd din mîini, semn că-i place. E drept că după o sonată a lunii sau o primavera allegro, tradiționalul cîntec de leagăn al tatei îi poate părea Kirei o mieunătură neinspirată, și pe bună dreptate, motiv pentru care încerc să-mi dreg și eu vocea, să salvez aparențele... Kira cască zdravăn la Trece lebăda pe ape... S-o fi resemnat... Sau am cîntat eu eficient? Noapte bună...
Kira, Voica și Salomeea, prietena lor, au fost azi la prima emisiune TV. Aurelia, mamă de copii, și Doina, psihologă și educatoare, le-au însoțit cu amabilitate. A fost vesel, pînă la urmă. Încurajate de Voica, fetele s-au dat huța pe niște scaune lungi și osoase. S-au jucat cu zarurile de povești – odată aruncate, niște cubulețe fermecate formează o grilă de imagini care te ajută să născocești povești. Abia începu emisiunea că Voica a și prins a le trimite salutări – cu mîinile cruce de-asupra capului și luîndu-le de brațe și pe colegele ei de platou – tatei, bunicilor și, desigur, doamnei Olga. Numai de n-ar fi cei mari cu întrebările lor plicticoase, croite ca după calapod: „Ce poți face cu o floare?” – la care fetele trebuiau să răspundă, ca la carte: „Să o miroși....”, „Să o dăruiesc mamei...”. Pe scurt, doar cinci minute, dar cîte trăiri, de o parte și de alta a sticlei! Data viitoare dacă cei mari nu se vor purta frumos, nu-i mai luăm la emisiune, proclamă Voica cu hotărîre. Și…
La început Kira a învățat a spune un singur cuvînt. E previzibil: mama. Toată lumea Kirei era una și bună, o apă și-un pămînt. Cînd a apărut al doilea cuvînt, la fel de firesc – tata, universul Kirei s-a ridicat temeinic pe două axe. Totul în jurul ei prindea sens în raport cu aceste două dimensiuni. Mama... – ne arăta Kira la te miri ce, în general ceva ce se mănîncă, se bea sau te ajută într-un fel sau altul. De cealaltă parte, tata deveni sinonim pentru orice forță care pune în mișcare lucrurile, însuflețite sau ba: lumina electrică, apa din robinet sau vremea de afară. Și totuși, lumea Kirei se înălța dintr-o bucată, indivizibilă. Cele două axe se sprijineau cu trăinicie una în alta. Tot ce nu era mama era tata și invers. Și nu se putea altfel.  - Mama!? - Ce, Kira? - Tata. - Tata!? - Da, Kira? - Mama. 
Buclă închisă.