Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din decembrie, 2017
În ziua de revelion, am planificat din timp o zi plină. Dimineața ne ducem la baie – tradiție rusească. Ne spălam mizeria adunată timp de un an și acum o scoatem prin toți porii într-o sauna la 90 grade, o baie cu infraroșu de 70 grade și apoi scăldat în piscină la 25 grade. Kirei și mie ne place cel mai mult sauna – baia pentru bărbați. Voicăi și Aureliei – baia cu infraroșu – cea pentru copii, glumesc eu zeflemitor. După baie, copiii dorm ca niște prunci, vorba vine. Pînă și Voica adoarme fără proteste, fără tentative de negociere și fără șantaj. Neîntoarsă. Altă dată vom ști cel puțin cum să le adormim fără rezistențe inutile... După ce s-au trezit, e drept mai devreme decît ne așteptam – așa încît ne-a doborît și pe noi, cei mari, somnul – punem de un aluat și pregătim ingredientele pentru pizza în condiții de casă. O pizza din două jumătăți: una cu salam, celalaltă fără. Dar o pizza adevărată, nu plăcintă cu blatul înmuiat de pastă de tomate, nu tartă cu gust de aluat – de astă d…
Prima zi de naștere a ei petrecută cu mine a fost, acum 7 ani, într-o zi de luni. Ce a fost înainte de asta e irelevant. De fapt, căsnicia noastră a început cu marea curățenie, care a durat o lună. Astăzi sărbătorim al șaptelea an de naștere într-o zi de duminică. Nu trebuie să fii numerolog sau cabalist ca să-ți dai seama că s-a încheiat un ciclu, am pus fundamentul a ceea ce trebuie să fie o casă, am ajuns la a șaptea zi, și e duminică. Iar mîine e Crăciunul. Nu-mi rămîne decît să o felicit pentru această operă, perfectă, deși neterminată prin definiție, și să-i urez sănătate, noroc și inspirație pentru ca să ne trăim viața și de acum încolo pe un fundament, iată, frumos și trainic.
La intrarea în grădinița Voicăi și, mai nou, a Kirei, stau două figuri de elefanți decorativi. Kira comentează de fiecare dată că unul e mama, altul e tata. Iar un al treilea elefant, e drept cu trompa ruptă, e Voica. Dar tu cine ești? - o iscodesc eu. Eu îs totoșu’ – îmi răspunde ea, arătînd la forma de cocoș aflată la cîțiva pași de elefanți. Pe Kira nu pare să o deranjeze că s-a identificat cu un animal în mod vădit de sex opus. După cîteva zile, în care repetăm același scenariu, Voichița ne semnalează eroarea: cocoșul ar trebui să fie tata... Eu dau aprobator din cap că da, e clar: eu sînt cocoșul. Kira nu pare totuși să fie de acord. Eu îs totoșu’ – continuă ea cu perseverență. Și nici nu se simte deloc jenată să fie singurul cocoș într-o familie de elefanți.
De cîteva luni, mai exact de cînd am început să o luăm pe Voichița cu o oră mai devreme, ea ne amintește de fiecare dată să nu uităm să o luăm la 5. – Să mă iei la cinci, fără nici un minut! Mai nou, ne spune să o luăm la 4. – Păi, Voica, nu spuneai de obicei să te luăm la 5? – Dar nu știi că s-a schimbat ora? De fapt, a trecut vreo lună de cînd s-a schimbat ora. Și oricum nu sînt sigur că în interesul Voicăi.
Una din educatoarele Kirei îmi laudă azi copilul, spune că e foarte talentată. Îi mulțumesc. E o plăcere s-auzi asta, mai ales despre Kira, noi fiind obișnuiți că doar Voica și-ar merita acest epitet. Apoi, se apropie de noi în coridor și mă întreabă dacă și acasă Kira e așa... cuminte sau e... ca toți copiii, adică mai plînge, se mai alintă...? Îi spun că acasă e un copil absolut „normal”. Îi prevestesc, nu fără un dram de malițiozitate, că va trece cu succes perioada de adaptare și, după ce se va mai familiariza un pic, va deveni și la grădiniță un copil ca toți copiii. Educatoarea zîmbește gînditoare.

Ieri Aurelia a plecat din nou la Iași și m-a lăsat pe mine și pe bunica Maria să avem grijă de copii. Seara cînd am venit de la universitate, bunica îi culca după metoda pe care probabil o mai practicase la ea acasă, cînd rămînea cu nepoții: stătea cu ei în patul nostru și le spunea povești. De ce în patul nostru? – întreb eu cu mirare neascunsă. Ca să adoarmă mai bine, sub susur de poveste. Iar după ce vor adormi, le vom duce în patul lor. Tare zănatică metodă mi s-a părut. Și absolut inaplicabilă. Căci îmi cunosc odraslele care pot adormi în pozițiile cele mai nefirești, dar niciodată cînd le spune cineva povești. Darămite să le mai duci după asta pe sus în patul lor. Ce idee! Abia de am așteptat încheierea poveștii și le-am transportat pe fiecare în paturile cui le are. Nu fără proteste și rezistențe, desigur. După ce le-am cîntat tradiționalul Somnoroase păsărele, Voica mă întreabă, din numele ambelor, de ce nu accept să doarmă și ele în patul meu. Pentru că eu nu obișnuiesc să do…
De cîteva zile Kirei îi cresc două măsele. Nu știam sau uitasem că măselele cresc atît de dureros. Odată cu ea, suferim cu toții, la pachet. E uluitor cum poate să te transforme o banală durere de măsea. Ziua ai zice că e un copil ca toți copiii. Noaptea devine un adevărat vîrcolac cu gingiile în flăcări. Tot în această perioadă am hotărît să o mutăm din patul ei de bebeluș – cu gard, în patul de copil mare, care o aștepta răbdător, suspendat pe verticală.