Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin comod, dar mai liniștit, și ne-a lăsat pe mine și pe Kira într-o confruntare directă, față în față sau spate la spate, depinde. Eu m-am ambiționat să nu părăsesc patul, alias cîmpul de luptă, sub niciun pretext. Înduram stoic toate loviturile. O rezistență fermă prin non-capitulare. La o bucată de noapte, Kira și-a dat seama că mama ei nu mai este în pat și a început să plîngă. M-am întors și am liniștit-o cum am putut, la început era de neogoit, dar după cîteva încercări mi-a reușit, am cuprins-o și am atras-o de partea mea. Pînă dimineață am rămas așa, lipiți unul de altul. Nu mi-a mai dat ghionturi, n-a mai plîns. A doua zi, i-am spus că mi-a plăcut să dorm cu ea și am întrebat-o dacă mai vrea să vină să doarmă cu mine. Da, viau! Și uite așa, noapte de noapte mă trezesc cu Kira lîngă mine, o învelesc, o cuprind și îi pun mîna pe creștet pentru a-i da de înțeles că sînt cu ea și o voi proteja de întuneric și vise rele. 

Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției dinspre comunism spre capitalism, orașul a pierdut un sfert din populație, odată cu o parte din întreprinderi, îngropate peste noapte în reavănul Bărăganului. Totuși, orașul a supraviețuit. Oamenii au continuat să trăiască, să nască și să-și ridice case. Unchiul Petru s-a trezit din noaptea tranziției ca voinicul din poveste și și-a deschis o firmă de construcții: „Construcții BMV SRL”. După ce a construit case pentru toți călăreșenii căpătuiți, spre chindiile vieții și-a făcut și lui o casă, mîndră, cu două etaje și mansardă, pe un teren în care înainte de venirea lor creștea o vie sălbăticită. Cu timpul, unul din copii, acum femeie în toată firea, s-a stabilit în casa cea mare cu tot cu soț și copii, acum și ei mari, pe cînd tușa Geta și unchiul Petru și-au făcut o căsuță în chiar coasta celei mari, unde și-au adus mai tot de ce aveau nevoie.