Am luat o pauză de o săptămînă de cărți, articole, calculator, calculator, calculator și singurătate și plec la sanatoriul pentru copii Sergheevka, unde mă așteaptă copii și nevastă. E ca și cum m-aș întoarce în vacanțele din copilăria sovietică. Cu diferența notabilă că acum eu sînt tăticu, iar în locul meu au venit propriii mei copii. E un sentiment aparte.

Bunelu’ de la Mugurel îmi povestește:

Într-o zi Voichița se uită la mine și la Margareta și ne întreabă:

- Da’ dintre voi doi, cine e șefu’?

Buneii se uită unul la altul amuzați.

- Și tu ce crezi?

Voica se uită iscoditor la unul, apoi la altul și își pronunță concluzia, puțin nesigură:

- Cred că tu, bunelu’, ești șefu’...

Apoi se uită la bunica și adaugă:

- ... Dar mai mare e bunica.

- De ce?...

- Pentru că atunci cînd ți-a spus: „Ionică, vino să faci pîine!”, ai venit și ai făcut.

- Bine, dar la voi acasă cine e șefu’? – o întreabă bunelu’ cu luare aminte.

- Mama e șefa.

- ...?

- Pentru că după ce ne culcăm cu Kira, eu vin la ei și tata îmi spune „hai, Aurelia, mai las-o...”, iar mama: du-te la culcare! – Mamă... – Nu, acum!...

- Și la Ghena în familie cine e șefu’? - continuă bunica să-și iscodească nepoata.

- A, acolo nenea Ghena e șefu, clar...

Și, după un moment de reflecție:

- Iar Aliona e șefă pe Alexandru și Adrian... 

Kira îmi aduce o rochiță cu falduri și franjuri, moștenită de la Voica, și mă roagă să o îmbrac. Mă mir de această alegere pe așa o vreme, dar îi satisfac dorința. După ce o îmbrac, Kira se duce la oglindă, se învîrte admirîndu-se și spune de cîteva ori: Kiia fumoasă. Mama nu fumoasă. Am rămas cu Aurelia cu gurile căscate. E adevărat că dăunăzi, cînd au mers toate trei la piscină, Voica și Kira au reușit să-și lăcuiască unghiile (de la mîini și picioare), să-și vopsească buzele, s-au gătit în cele mai alese straie și și-au pus ochelari de soare. Pe cînd Aurelia a ieșit cu părul strîns în grabă la spate, cu aceeași pantaloni cu care umbla prin casă și pe de asupra și-a uitat costumul de baie acasă. Chiar și așa, Kira, te-ai angajat într-o competiție inegală. Dar timpul va lucra de partea ta. Ne revedem peste un sfert de veac... 

Aurelia o întreabă pe Voica:

–  Cu cine vrei să dormi în seara asta, cu iepurașul sau cu pisicuțul?

– Vreau să dorm cu tine.

– Nu, eu dorm cu iubitul meu, nu pot dormi cu voi...

– Asta ce înseamnă că pe noi nu ne iubești deloc?! 

Voica a stat cîteva zile la bunei, la Mugurel. Toate bune pînă au început căldurile. Stăteau claustrați mai toată ziua în casă, ca în vremuri de ciumă. Ca s-o mai scutim de o zi de caniculă într-o încăpere fără aer condiționat, hotărîm să o luăm acasă. Mai ales că Voica ne-o sugerase chiar ea prin Skype prin limbajul buzelor, ca să n-o audă bunica. Venim să o luăm în componență completă: eu, Aurelia și Kira. Voica – bucuroasă ca de obicei cînd o ducem la sau o luăm de la bunei. La plecare îi spune bunelului pe un ton cochet: „La revedere, frumușelule!” Bunelu’ își îndreaptă spinarea ca un pisoi trezit brusc din somn. La revedere, Voichița! – îi spune el cu timbrul vocii vibrînd energic. Și te mai așteptăm cu drag. Ochii îi luceau într-un fel anume, tinerește.

Ne-am întîlnit cu Romi și Snejana să recuperăm coletele proaspăt sosite de la Iași cu cadouri pentru copii. Cadouri pur și simplu, de amorul artei. Fără o ocazie anume. Am pregătit-o din timp pe Kira că ne întîlnim cu „nanu Romi”. Nu-i e nan (naș), căci Kira încă n-a fost botezată (spre deosebire de Voica, săraca) – atît cît eu încă mai rezist să nu-mi înregimenteze copilul de-a valma în armata celor 98% de ortodocși fără implicarea propriului discernămînt și a liberului său arbitru. În colete – două microfoane de jucărie (pentru la-la-la...) și trei pachete cu încălțăminte – pentru cîteva vîrste. Aurelia avea convingerea, la care a renunțat cu greu, că încălțămintea bună se ia din timp și anticipat cu cîteva numere. După cum a fost învățată și ea de mică – mama le cumpăra papuci cu două trei numere mai mari, ca să aibă loc de crescut. Și așa umblau copiii ca niște clovni triști și ridicoli. Pînă se făceau papucii numai buni de încălțat se rodeau și se ponoseau într-un hal încît nimeni nu vroia să-i mai poarte. Noroc că nu o puneau să încalțe papucii și cu două trei numere peste mărimea lor. Tot drumul cît ne întorceam acasă, Kira ne tot spunea: untatata nanu Iomi, untatata nanu Iomi... Ne gîndeam că ia uite ce s-a atașat de Romi, la o întîlnire de abia cinci minute. De fapt, ne-am dat seama după un timp, copilul aștepta să se întîlnească cu nanu Iomi și apoi să ne plimbăm cu toții, nănași, prieteni și copiii lor, prin parc, pe malul lacului, așa ca acum cîteva zile. Dar lasă, Kira, că o să mergem mîine la lacurile de la Rîșcani și o să ne plimbăm și o să culegem flori și o să alergăm după gîze. – Nu, untatata nanu Iomi, o tot ținea Kira una și bună, neînduplecată.