Treceți la conținutul principal
De două zile nu mai avem liniște în casă. Aurelia a adus o carte cu animale de pădure și cu... „smartfon”. Kira era sigură că e pentru ea. Și pe bună dreptate, căci cartea era într-adevăr pentru copii de vîrsta ei. Dar iată că și Voica pretinde la obiect. Nu atît la carte, cît la anexa acestuia: smartfonul de jucărie. Nu s-a potolit pînă nu i-a luat Kirei jucăria cu forța. Kira în lacrimi. Am zis că, dacă e așa, îl confisc, pînă cînd se vor liniști și vor ști să se joace împreună în pace. Ca să o consoleze pe Voichița, Aurelia îi promite și ei un smartfon, pe care îl va cumpăra a doua zi de la YoKids. A doua zi, Kira vede smartfonul Voicăi, dotat cu hiturile copilăriei sovietice, îl aruncă pe al său cît colo și dă să pună mîna pe al Voicăi. Aceasta nu i-l cedează, firește. Și toate de la capăt. Încercăm să o convingem că smartofonul Voicăi nu e cu nimic mai bun decît al ei. Jucăm, dacă trebuie, și un spectacol, în care ne arătăm un interes, puțin cam forțat, față de smartfonul Kirei: ia uite cum face ursul! – Mor-mor-mor... Ce minune! Și lupul: au-u-u-u... Toate astea asezonate cu melodii prevăzute să se potrivească cu glasul fiarelor cu pricina. Dar Kira rămîne de neînduplecat. E sigură că al Voicăi e mai bun. Și cum să o convingi de contrariul, cînd Voica însăși nu vrea să-l cedeze în ruptul capului? Pînă la urmă, Kira își uită jucăria la grădiniță. Rămîne să o uite și Voica pe a sa undeva, ca să restabilim echilibrul dinainte de criză. Mă întreb doar ce vom face cînd fetele vor vrea smartfoane adevărate? Consumerismul infantil nu cruță pe nimeni, se pare.

***

La întoarcere din oraș, Aurelia îmi declară că Voica e pedepsită: azi și mîine nu se va uita la TV. De ce? – mă arăt eu mirat. A țipat la Kira și apoi a lovit-o. Se poate așa, Voica? Dar ea prima a început, a vrut să-mi ia smartfonul... Pentru că privitul televizorului a fost declarat interzis pentru două zile, a trebuit să ne ocupăm mai strîns de copii. Unuia citește-i o carte. Altul vrea să-l dai huța. Apoi și celălalt. Dansuri pe fundalul hiturilor copilăriei sovietice. Pune Bremenskie muzîkantî..., nu, Ciunga-Ceanga...! Chipurile am pedepsit-o. În realitate i-am dăruit o seară de joacă și comunicare cu părinții și propria soră. E drept, pe socoteala nervilor noștri... Dar cine a spus că copiii cresc pe gratis și de unii singuri? 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Organele „degitale” sau „vegetale”?

Dintr-o scrisoare de la bunelu' Ion:

Lucram în grădină și lucrând mi-am amintit o discuție cu fiica voastră cea mare, când a fost la noi ultima dată. Și am izbucnit în râs. Am râs cu mine însumi. Și când omul râde de unul singur și parcă pentru sine nu e lucru bun. Ia vedeți și voi dacă-s normal la cap.
Eu am întrebat-o pe Voichita ce a învățat ieri la grădiniță și ea a început să-mi povestească. Lucrul asupra cărui a stăruit în mod deosebit a fost lecția despre corpul uman. Dintre toate organele din care e făcut omul cele mai interesante sunt, vorba dânsei, „organele degitale (sic!)”. Eu am crezut că e vorba de mâini, picioare, organele care au degete. Chiar un coleg cu doctorat habilitat în diplomă este convins că expresia „în format digital” ar însemna să bați tastatura cu degetele. Când însă am mai pus niște întrebări de adâncire a subiectului fata s-a desconspirat prin a-mi arăta prin gesturi cam despre ce organe e vorba și atunci: „Aha rea…
Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei …
În sanatoriu, Voica a făcut o adevărată pasiune pentru un băiat cu vreo 7-8 ani mai mare decît ea, pe care îl asociază cu Peter Pan și căruia așa și-i spune: Peter Pan. Are o față drăgălașă, de băiat veșnic, care într-adevăr amintește de protagonistul ultimei ecranizări pe care am văzut-o cu ea. În acel film se înfiripase o poveste de dragoste dintre Peter Pen și o fată din oraș, pe care Peter o luase pe sus cu tot cu frățiori, departe, în tărîmul de nicăieri. Mi-a spus mai tîrziu că îl văzuse pe holul sanatoriului, venind de la proceduri, cel mai degrabă după o baie cu nămol, judecînd după chica lipită de frunte. A remarcat asemănarea cu personajul din poveste și i-a spus-o atunci mamei. Cînd l-a văzut la discotecă ne-a spus că vrea să danseze cu el. Pentru ca să-i satisfacă acest hatîr, Aurelia a mers să-i propună băiatului să danseze cu fata noastră. Iar Peter Pan – nu știam cum îl chema în realitate – acceptase. Voica era fericită.