Treceți la conținutul principal
De două zile nu mai avem liniște în casă. Aurelia a adus o carte cu animale de pădure și cu... „smartfon”. Kira era sigură că e pentru ea. Și pe bună dreptate, căci cartea era într-adevăr pentru copii de vîrsta ei. Dar iată că și Voica pretinde la obiect. Nu atît la carte, cît la anexa acestuia: smartfonul de jucărie. Nu s-a potolit pînă nu i-a luat Kirei jucăria cu forța. Kira în lacrimi. Am zis că, dacă e așa, îl confisc, pînă cînd se vor liniști și vor ști să se joace împreună în pace. Ca să o consoleze pe Voichița, Aurelia îi promite și ei un smartfon, pe care îl va cumpăra a doua zi de la YoKids. A doua zi, Kira vede smartfonul Voicăi, dotat cu hiturile copilăriei sovietice, îl aruncă pe al său cît colo și dă să pună mîna pe al Voicăi. Aceasta nu i-l cedează, firește. Și toate de la capăt. Încercăm să o convingem că smartofonul Voicăi nu e cu nimic mai bun decît al ei. Jucăm, dacă trebuie, și un spectacol, în care ne arătăm un interes, puțin cam forțat, față de smartfonul Kirei: ia uite cum face ursul! – Mor-mor-mor... Ce minune! Și lupul: au-u-u-u... Toate astea asezonate cu melodii prevăzute să se potrivească cu glasul fiarelor cu pricina. Dar Kira rămîne de neînduplecat. E sigură că al Voicăi e mai bun. Și cum să o convingi de contrariul, cînd Voica însăși nu vrea să-l cedeze în ruptul capului? Pînă la urmă, Kira își uită jucăria la grădiniță. Rămîne să o uite și Voica pe a sa undeva, ca să restabilim echilibrul dinainte de criză. Mă întreb doar ce vom face cînd fetele vor vrea smartfoane adevărate? Consumerismul infantil nu cruță pe nimeni, se pare.

***

La întoarcere din oraș, Aurelia îmi declară că Voica e pedepsită: azi și mîine nu se va uita la TV. De ce? – mă arăt eu mirat. A țipat la Kira și apoi a lovit-o. Se poate așa, Voica? Dar ea prima a început, a vrut să-mi ia smartfonul... Pentru că privitul televizorului a fost declarat interzis pentru două zile, a trebuit să ne ocupăm mai strîns de copii. Unuia citește-i o carte. Altul vrea să-l dai huța. Apoi și celălalt. Dansuri pe fundalul hiturilor copilăriei sovietice. Pune Bremenskie muzîkantî..., nu, Ciunga-Ceanga...! Chipurile am pedepsit-o. În realitate i-am dăruit o seară de joacă și comunicare cu părinții și propria soră. E drept, pe socoteala nervilor noștri... Dar cine a spus că copiii cresc pe gratis și de unii singuri? 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…
Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…