De ceva vreme, mergem de fiecare dată la grădiniță prin curtea celor 13 motani (și, probabil, pisici și care, între timp, au devenit 15). E o curte de trecere cu blocuri de tip hrușciovki (de 5 etaje), care are specificul curților sovietice de pe vremuri: e plină de pisici. Tranziția anilor 1990 a venit odată cu o invazie a câinilor maidanezi și cu dispariția tot pe atât de neașteptată a pisicilor. Curtea celor 13 motani este deci pentru mine un drum spre grădinița Kirei și a Voicăi, dar și spre grădinița mea, trecând printr-o curte tipică din anii copilăriei mele. Dimineața stau motani și pisici tolănite în fața unei intrări de scară – se vede că de acolo le vine și hrana. Un motan își face toaleta, lingându-și blana pe burtă, altul doarme încolăcit, al treilea se uită bănuitor la trecători, al patrulea stă în poziție de vânătoare, al cincilea își ascute ghiarele de tulpina arbustului de liliac... Pentru a-i cunoaște mai bine, Voica a început să-i număre. La început erau 11. În următoarele zile au fost 12. Apoi, Voica a numărat tocmai 13 motani/pisici. Din acel moment, am poreclit acea curte „curtea celor treizsprezece motani”. În una din zile, a apărut și un pui de pisic. Ne întrebam de ce e doar unu, în plus era destul de mărișor. Unde i-s frații, surorile? E bine măcar că are mamă... Ne-am dat seama că populația de motani și pisici e destul de fluctuantă, cel puțin în acea curte. Până la urmă, cu tot cu pisicul cel tânăr, s-au făcut 15. Un singur motan, de culoare neagră, se lasă mângâiat. L-am numit motanul cel prietenos. De altfel, când Voica o făcea pe supărata și nu vroia mângâiată, o rugam să fie motanul cel prietenos, iar ea îmi mârâia în loc de răspuns.

Merg dimineața cu Kira la pădure. Voica rămâne acasă – a preluat boala de la Kira, cu tot cu febră, iar acum Kira e cea teafără... Ne ducem, ca de obicei, la poiana de lângă țeava cea mare prin care trece negreșit apă pentru tot orașul. Acum poiana e traversată de o tranșee lungă și adâncă, iar în mijlocul poienei a apărut o ditamai grămadă de nisip lutos. Mă simțeam de parcă cineva ar fi făcut asta în chiar grădina noastră, pe care n-o avem deocamdată. Kira însă era bine dispusă. A vrut să urcăm pe muntele de nisip. Așa am și făcut – am continuat acolo exercițiile. Vorbeam despre păsări și animăluțele care trăiesc în pădure. La un moment dat, Kira îmi pune mintea la încercare cu o ghicitoare. Ce-i asta: un animal cu blana sură, care merge încet pe drum și se joacă cu trei bursuci... – Hm, nu știu... o fi un iepure, mă dau eu cu părerea... Nu, tata, nu știi că iepurele e alb... și sare, uite așa... Îi spun că sunt și iepuri suri, dar e drept că nu prea merg, cu atât mai puțin încet... Poate lupul? E sur, poate merge încet, dacă vrea... Nu, nu, se amuză Kira de mine. Nu știi că lupul a mâncat-o pe Scufița roșie? Da, adevărat... Mă gândeam că e timpul să capitulez... Am mai făcut niște exerciții, ne-am mai plimbat, schimbasem subiectul... La ieșire din pădure, mi-am adus aminte de ghicitoarea Kirei. O întreb: dar, Kira, nu mi-ai mai spus răspunsul la ghicitoare, cine e animalul sur care se joacă cu trei bursuci? Un animal cu blana sură, merge încet... Da, da, și se joacă cu trei bursuci... Păi, e mama de bursuci! N-ai ghicit, așa-i tata?! Altă dată să vii la mine să-ți spun... Într-adevăr, totul se leagă acum, perfect logic: ce alt animal sur ar putea fi decât o mamă de bursuci?  Da, Kira, te-am subestimat, ești foarte bună la născocit și la spus ghicitori! Am vizualizat mama de bursuci mergând încet prin pădure, jucându-se cu cei trei bursuci ai ei...