Treceți la conținutul principal
Ne bucurăm cînd Kira mai spune cîte un cuvînt, altminteri rare. Din economie de efort, ea învață perechi de omonime. De exemplu, acum cîteva luni învățase cam în același timp să spună un-tata – dă-mă huța – și în-tatata – înc-odată. Mai încoace, a prins a descoperi, de fiecare dată cu aceeași mirare proaspătă, „uma”, adică luna. Tot acum a înțeles că ea este una – uma – și toate lucrurile care contează cu adevărat sînt doar într-un singur exemplar. Ce vrei Kira? – Bo! Asta o știm. Dar trebuie să mai mănînci și altceva. Uma... – continuă ea pe un ton rugător, adică una (singură) bomboană. 

Uma, mu do! – una, nu două – adaugă după o clipă, pentru a se convinge că am înțeles-o bine. 
Pentru ea, acum, doi e tot ce poate fi mai mult. Bo [bomboane] urmat de do [două] apare ca o întruchipare a obiectului dorinței în sfîrșit cucerit. Umu [unu] este, în schimb, apanajul valorii unice care există în sine și nu se împarte, doar se împărtășește.
 - Uma, îmi arată Kira cu degetul în sus spre cer – o lună rotundă ca o acadea. Uma uma... Da, Kira, e luna, e una... 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei …
După ce am venit de la mare, am avut credeam eu ideea strălucită de a le face fetelor mele o surpriză. Am cumpărat bilete la Lacul lebedelor, la teatrul de Operă și Balet. N-am vrut să le spunem din timp pentru ca așteptarea să nu le consume statisfacția spectacolului. Între timp, am continuat să ascultăm seara bucăți in Chopin, Débussy, Ceaikovski. Și bineînțeles n-au lipsit nici dansurile de balet improvizate, în timpul ritualurilor noastre simfonice de dinainte de culcare. Ne ziceam că ce mai surpriză plăcută o să le facem. Numai că a apărut o mică problemă. Eu mi-am zis că nu putem să le lăsăm să danseze în timpul spectacolului, așa cum le-a devenit o obișnuință la alte spectacle. Vom deranja spectatorii care vor veni să se delecteze de la muzica și dansul balerinelor din scenă, nu de la cele din sală. Aurelia s-a uitat la mine dezaprobator: cum ar putea sa-i deranjeze? A pus chiar în discuție subiectul la o întîlnire cu prietenii. Unii au părut să-mi dea dreptate, dar cei mai mul…
„Motanul ăsta e profesor. El se întreabă: este profesor sau nu este profesor? Și nu știe care e vocea lui: chiț sau meau...” (Voichița).

Nu știu cum voi, dar eu mă identific perfect cu acest motan...