Kira continuă să-și vorbească propria limbă, cu perseverență și demnitate, în ciuda influenței și presiunilor lingvistice venite din partea majorității. Poate să repete același cuvînt de zeci de ori, pînă îi deprindem sensul. Acum în casa noastră s-a instaurat un bilingvism sănătos, în care fiecare își vorbește limba, înțelegînd totodată graiul celuilalt. Cînd mergem cu Kira în vizită, o facem pe interpreții, mîndri de familiaritatea pe care o avem cu această limbă arhetipală. Iar cînd e doar ea cu soră-sa, Voica își asumă această sarcină.  

De două zile nu mai avem liniște în casă. Aurelia a adus o carte cu animale de pădure și cu... „smartfon”. Kira era sigură că e pentru ea. Și pe bună dreptate, căci cartea era într-adevăr pentru copii de vîrsta ei. Dar iată că și Voica pretinde la obiect. Nu atît la carte, cît la anexa acestuia: smartfonul de jucărie. Nu s-a potolit pînă nu i-a luat Kirei jucăria cu forța. Kira în lacrimi. Am zis că, dacă e așa, îl confisc, pînă cînd se vor liniști și vor ști să se joace împreună în pace. Ca să o consoleze pe Voichița, Aurelia îi promite și ei un smartfon, pe care îl va cumpăra a doua zi de la YoKids. A doua zi, Kira vede smartfonul Voicăi, dotat cu hiturile copilăriei sovietice, îl aruncă pe al său cît colo și dă să pună mîna pe al Voicăi. Aceasta nu i-l cedează, firește. Și toate de la capăt. Încercăm să o convingem că smartofonul Voicăi nu e cu nimic mai bun decît al ei. Jucăm, dacă trebuie, și un spectacol, în care ne arătăm un interes, puțin cam forțat, față de smartfonul Kirei: ia uite cum face ursul! – Mor-mor-mor... Ce minune! Și lupul: au-u-u-u... Toate astea asezonate cu melodii prevăzute să se potrivească cu glasul fiarelor cu pricina. Dar Kira rămîne de neînduplecat. E sigură că al Voicăi e mai bun. Și cum să o convingi de contrariul, cînd Voica însăși nu vrea să-l cedeze în ruptul capului? Pînă la urmă, Kira își uită jucăria la grădiniță. Rămîne să o uite și Voica pe a sa undeva, ca să restabilim echilibrul dinainte de criză. Mă întreb doar ce vom face cînd fetele vor vrea smartfoane adevărate? Consumerismul infantil nu cruță pe nimeni, se pare.

Voica a cîștigat 11 lei de la bunei și îmi spune că vrea să-i cumpăr de ei înghețată. Îi respect preferința. La ieșire din magazin îmi cere să ducă ea într-o pungă cele două înghețate (una pentru ea, alta pentru Kira). Mulțumită, Voichița își leagănă trofeul și la un moment dat exclamă: vezi, înghețatele ce bucuroase sînt cînd cineva le duce?!”

Am ieșit azi cu Kira afară cît timp mama ei semna autografe la salon. Tot tacîmul: dat în scrînciob, lunecat pe tobogan, urcat pe curcubeu, cățărat în copaci, jucat în nisip... și un-tatata. Ne întîlnim cu vecinii noștri surdomuți, părinții lui Sandu. Încearcă să comunice cu Kira, îi fac semne, îi arată că ce mare e. Kira e vizibil fascinată de această comunicare tăcută. De parcă în sfîrșit cineva ar înțelege-o, fără cuvinte. La un moment dat, își înfrînge timiditatea și începe și ea să gesticuleze. Arată cu mîna sus, ca să confirme că e mare. Apoi le face semn de salut la plecare. Vecinii se arată mirați că se descurcă atît de ușor pe limba lor. De fapt, ei au vorbit pe limba ei. Și s-au înțeles cum nu se poate mai bine.

Cuvintele spuse la vîrsta Kirei au o valoare în aur – tocmai pentru că sînt rare. Sau pentru că aceste cuvinte sînt la un pas de gest, de țipăt, de lucrurile însăși... Teamă mi-i că pe măsură ce va învăța mai multe cuvinte, expresivitatea graiului ei va scade. Dar nu le poți avea pe toate...

Astăzi un soare mare de acadea ne-a luminat casa și sufletele.

Voica se uită cu mîndrie la mama și la cartea ei. Să trăiești mulți ani, tu și cartea ta, zice ea. Îi întoarce paginile cu grijă și admirație în egală măsură.

Kira a pășit într-o vîrstă în care îndrăznește să pronunțe cîteva cuvinte noi pe zi. Este fascinant să vezi cum un copil care pînă mai ieri comunica prin semne și semi-vocabule, devine de pe o zi pe alta o ființă vorbitoare. Poate doar îmi pare mie sau o fi pe bune, dar Kira a început a deprinde cuvintele – și lumea odată cu ele – prin relații de asociere și diferență cu alte cuvinte. Ca într-un sistem de sunete după Jakobson, fiecare cuvînt își descoperă rostul, în limbajul Kirei, pentru că e diferit de altul. Mama are sens în măsura în care există tata. Tata are sens doar pentru că este mama. Unu este unu pentru că există doi. Umu, mu do...
- Kira, mergem la bunica. Știi cu ce mergem? Cu mașina...

- Mu aiion – brrun...

- Da, Kira, nu cu avionul, cu mașina. 

Ne bucurăm cînd Kira mai spune cîte un cuvînt, altminteri rare. Din economie de efort, ea învață perechi de omonime. De exemplu, acum cîteva luni învățase cam în același timp să spună un-tata – dă-mă huța – și în-tatata – înc-odată. Mai încoace, a prins a descoperi, de fiecare dată cu aceeași mirare proaspătă, „uma”, adică luna. Tot acum a înțeles că ea este una – uma – și toate lucrurile care contează cu adevărat sînt doar într-un singur exemplar. Ce vrei Kira? – Bo! Asta o știm. Dar trebuie să mai mănînci și altceva. Uma... – continuă ea pe un ton rugător, adică una (singură) bomboană.