La grădiniță, Voica arde de nerăbdare să-mi spună ceva, dar, pentru confortul ei psihologic, vrea să se asigure că nu voi rîde. Și nici nu voi zîmbi. Bine, Voica, ne-am înțeles: nu voi rîde și nu voi zîmbi. Știi cîți băieți mă iubesc? Cînd, unde, aici la grădi? Vlad și David, adică doi. Și apoi începe a înșira toți iubiții pe care i-a avut vreodată, la Chișinău și la București: Marc, Kiril, al doilea Marcu... Nu-i mai țin minte pe toți. Tu ai minte mai mare, ar trebui tu să-i ții minte. Am promis că nu voi rîde. Și nici nu voi zîmbi.

Poveștile spuse de tata sau de mama înainte de somn sînt bune, dar ele au un defect grav: au un sfîrșit. După care copiii trebuie să se culce. Cînd Kira a înțeles acest lucru și n-a vrut să se resemneze cu ceea ce trebuie să urmeze invariabil după încheierea poveștii, a luat frîiele narative în mîinile ei. De cîteva seri, de fiecare dată cînd venim eu sau Aurelia să le spunem povestea de seară, Kira ne-o ia pe dinainte și ne declară că ea vrea să ne spună prima povestea. În ciuda protestelor Voicăi, o încurajăm pe Kira să ne povestească. „A fost o dată ca niciodată... o bunică băt'înă..., care avea o sută de milioane de ani... Și a adus... un cast'avete. Și a venit și bunelu'. Bunelu' a adus salată. Mama a adus o vază... Și tata a adus o vază...” Totul se leagă în povestirea Kirei, deși intriga nu pare să se ivească, iar de deznodămînt nici vorbă. După mama, vine tata, după tata, Voichița, după Voichița iepurașul, după iepuraș cîinișorul, și tot așa cîte o vietate care aduce cîte ceva. Dar atît timp cît Kira-Șaherezada își deapănă firul poveștii, noi nu o putem trimite la culcare. Logica e impecabilă. Structura poveștii rămîne deschisă. Firul poveștii poate fi întins la nesfîrșit. Și totuși, cuvintele se împuținează, iar resursele scad cu fiecare cuvînt rostit, așa încît la un moment dat povestitoarea trișează, reluînd șirul cuvintelor de la capăt. Ei, Kira, lasă-l pe tata să ne spună povestea! – o întrerupe Voica nepoliticos. Poveștile lui tata sau ale mamei nu sînt perfecte, dar ele au un avantaj: au un deznodămînt. După care vine somnul cu visele sale care țeasă mai departe pînza poveștii. Noapte bună, Kira și Voica. Somn ușor și vise frumoase... Să ni le povestiți mîine dimineață.

Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.

De la o vreme, Kira vrea să facă totul doar cu mama ei. Cine să o hrănească? Mama! Cine să o ia în brațe. Mama, desigur. Cine să o șteargă la fund? Mama! Numai mama. Pentru ca să cuceresc eu aceste privilegii, trebuie să mă înarmez cu multă răbdare, glumițe și joacă. Iar cînd Kira își cîștigă dreptul ei legitim de a sta lipită de mamă-sa, Voica începe să-și revendice și ea acest drept inalienabil. Pînă la urmă, se pare că toată lumea vrea să doarmă, să mănînce și să defecheze cu mama. Pînă cînd, în ultima noapte, turbulentă, Aurelia a luat-o pe Kira lîngă ea, în pat. A zis că nu poate priva copilul de căldura maternă de care are nevoie, mai ales aici, la București, într-un mediu nefamiliar. Ne-am înțeles că, dacă se mai repetă asemenea nopți, ea va dormi cu Kira, iar eu cu Voica. Dimineața am avut imprudența să-i spun Voicăi că voi dormi cu ea, în cazul în care Kira va dormi prost. Era fericită. Nu m-am așteptat la o asemenea explozie de bunăvoință din partea ei. Seara, cînd ne pregăteam de somn, Voica îmi aduce aminte că i-aș fi promis că voi dormi cu ea, necondiționat. S-a resemnat cu greu că va dormi din nou cu Kira și, doar dacă aceasta va avea din nou crize nocturne, voi veni să dorm cu ea, iar Kira va merge în patul nostru. Observ în ochii Aureliei un licăr pe care altă dată nu l-am mai văzut. Să fie gelozie? Noaptea, Kira s-a trezit din nou cu țipăt, de la un coșmar copilăresc, probabil. Aurelia merge să o calmeze – pe mine oricum nu mă recunoaște în fapt de noapte. A convins-o pînă la urmă pe Kira să doarmă în patul ei, după care s-a întors în patul matrimonial. De una singură.

În ziua plecării la București, am ținut să facem lucrurile cele mai urgente, de neamînat. După o zi de somn asezonat cu urletele și plînsetele Kirei, și asta chiar dacă deja de mai bine de o săptămînă doarme de regulă cu Aurelia, dimineața cu prima oră începem a căuta un neurolog de copii. Un medic de somn, altfel spus, pe înțelesul tuturor. Medicul ne dă o veste bună: dacă nu-s simptome epileptice și nu are vreo malformație la creier, de verificat cu o electroencefalogramă nocturnă – vizualizați acum fața Aureliei – atunci e un copil absolut normal, doar că are nevoie să fie ajutat să-și regleze somnul. Iar pentru asta ea ne prescrie un medicament, de somn. Și ce efecte adverse are? – o iscodește Aurelia suspicioasă. Ea văzuse tot felul de medicamente la psihiatrie care usucă gura, strîmbă fața, face diaree sau constipație și înnebunesc la propriu... Nu, să stăm fără grijă, nici chiar așa... Și într-adevăr, părea a fi un medicament-minune, un adevărat panaceu. Și-a făcut efect din prima noapte, în tren. Și în următoarele. Mai puțin în ultimele două nopți, cînd Kira a reînceput să țipe și să dea din picioare, exact ca înainte. Are nevoie să fie cu mama ei, așa crede Aurelia. Vechea poveste, adică. Dar admit că anume asta vrea și Kira, să doarmă cu mama ei într-un pat.
În aceeași zi înainte de plecare, am fost din nou la stomatologul de copii. Cu o zi înainte, Voichița s-a plîns că o doare dintele din față. Decît să umblăm prin București pe la stomatologi neverificați, mai bine scăpăm de dinte cu totul, acum. Și iată-ne din nou, după aceeași procedură scurtă, cu un dinte lung și subțire învelit într-un șervețel de hîrtie, pe care îl voi fi pierdut în călătorie.