Mîine e revelionul. Copiii sunt la bunei – Voica e la bunica Maria, Kira la Mugurel. S-au rânduit, după ce Kira a stat la bunica Maria (ca să mai prindă la puteri după un virus). Între timp, am sărbătorit Crăciunul și ziua Aureliei. Sau mai degrabă invers: ziua Aureliei și apoi Crăciunul. În tradiția familiei noastre, aceste două date sunt legate, oricum. Crăciunul vine neapărat cu suita de miracole, pe care le pregătește Aurelia din timp, cu grijă: cumpără cadouri pe care le împachetează frumos și le pune sub brad, pentru toți cei de față în dimineața de 25 decembrie. Dar pentru că mie nu-mi place să cumpăr cadouri – și, da, și pentru că am și o scuză credibilă în acest an: piciorul – și-a pus sub brad un cadou și pentru sine. În acest an am ezitat pentru prima dată dacă să mai vină Moș Crăciun acasă. În alți ani am fost eu însumi pe post de Moș. Anul trecut am rugat un vecin să se deghizeze în Moș Crăciun și să ne aducă daruri, tocmai pentru ca să nu mă recunoască Voica. Ea totuși zice că și-a dat seama că Moș Crăciun nu era adevărat, pentru că i se vedea părul de sub peruca albă. La care Kira a contrazis-o: ba da, era adevărat, pentru că mergea! Voica ne tot întreba dacă există sau nu. Am încercat să-i explicăm mai filozofic, că fiecare dintre noi poate fi un Moș Crăciun pentru cine vrea. În acest an, Aurelia a pregătit de altfel două pachete cu cadouri de Crăciun din partea Voicăi și Kirei pentru alte două fete, din familii mai sărace. În acest caz, ele au fost crăciunițele fetițelor acelea, nu-i așa? În acest an ne-am zis că voi fi iarăși eu Moș Crăciun. Dacă Voica mă va recunoaște, cu atât mai bine. Așa am face tranziția mai ușoară spre lumea dezvrăjită a maturității. Voica a ținut totuși ca anumite daruri, cele mai importante, să fie aduse de Moș Crăciun și să fie lăsate sub brad peste noapte. Adică mai simte nevoia unui miracol. Cînd îmi improvizam spectacolul cu Moș Crăciun, cu ho-ho-ho și tot tacîmul de poezii, cîntece și voie bună, Voica m-a recunoscut (- Tata!) și atunci i-am făcut semn cu ochiul să păstrăm acest secret pentru noi. După încheierea spectacolului și revenirea mea în rolul obișnuit de tată, m-a întrebat de unde am luat cadourile. I-am spus sincer: cele mai mari au fost transmise de Rodica tocmai din Sankt-Petersburg, restul cadourilor le-am adunat aici. Nu părea dezamăgită. Am întrebat-o dacă vrea să mai vină Moș Crăciun și la anul. – Da! – exclamă ea. De parcă nici n-ar trebui să mă îndoiesc. – Și nu te deranjează că voi fi iarăși eu deghizat în Moș Crăciun? – Nu! Mi-am dat seama că în timpul cît o făceam pe Moșul, nimeni din copii n-a întrebat unde e tata sau hai să-l chemăm și pe tata. Se presupunea probabil că lucrez în dormitor și nu am nevoie să fiu întrerupt. Hm, asta mi-a dat de gîndit... N-ar strica să mai treacă Moș Crăciun și pe la mine, din cînd în cînd.

Mîine dimineață se încheie o săptămînă de cînd am căzut pe gheață, în mijlocul unei străzi interioare, la vreo 100 de metri de grădiniță. Eram cu copiii și, în plus, o aveam pe Kira în brațe, de unde și puterea impactului osului gleznei mele la sol, mai ales că am ținut să o protejez la cădere. Mă învălui brusc o durere de nu știam ce să fac cu mine. Cînd m-a văzut căzut la pămînt, Voica a venit la mine și mă ruga: hai, tăticu, hai, scoală! Credea că dacă o să mă scol, o să mă fac din nou bine. I-am spus că trebuie să stau puțin așa și acuș mă scol. E curios, mi-am adus aminte mai tîrziu că în acel moment trecuse pe lîngă noi o femeie tînără, care nu s-a oprit și părea că nici nu ne-a observat, deși trecuse la un metru pe lîngă noi. Noroc că o mașină care tocmai trecea pe acolo s-a oprit și de acolo un omulean m-a întrebat în rusă dacă am nevoie de ceva, poate vreau să mă ducă la urgență. I-am spus că nu e nevoie, sun eu la salvare. Dar omul nu s-a dus în calea lui. Am format 112 și am dat adresa grădiniței, dar omul cel bun și nevastă-sa s-au oferit din nou să mă ducă cu mașina pînă la intrare în grădiniță, să-mi ducă copiii în grupele lor și apoi să aștepte cu mine mașina salvării. Le-am mulțumit tare pentru ajutorul lor. Poate că o să ni se întîmple și nouă vreodată așa... – și-a explicat bărbatul gestul. Și de la spitalul de urgență păstrez mai degrabă amintiri bune: oameni care m-au ajutat repede, eficient, m-au însoțit mereu – de la radiografie la medic și invers -, fără să-mi ceară ceva.

De fiecare dată cînd Kira sau Voica stau mai mult de cîteva zile pe undeva, de obicei la bunei, ne pare că au crescut vizibil. De astă dată, Kira a stat la bunica Maria o saptămînă întreagă, ca să se pună pe picioare după o otită grea. Am văzut-o doar pe skype toate zilele astea, vorbind pe două voci – și pe unde diferite – cu bunica Maria. La un moment dat a început să se plictisească doar de compania bunicii și ne întreba mereu cînd venim. Bunica Maria a înțeles că ar trebui să inventeze ceva ca să-și țină nepoata și a invitat doi copii din mahala, pentru a o socializa pe Kira. Bunica ne spunea cu mîndrie pe skype că, deși acei copii erau cu vreo 2 ani mai mari decît Kira, fiica noastră o făcea pe educatoarea cu ei: le organiza jocuri, le arăta cum să deseneze fețe de oameni. A desenat ea însăși o mulțime de schițe ce amintesc la prima vedere de maniera naiv-simbolistă a lui Kandinsky. Cînd bunica o întreba ce a desenat, avea la toate un răspuns: chipul mamei. Dar cea mai mare realizare a ei de cînd a stat la bunica a fost că a început a spune sunetul R. Ne tot spunea: mama, uite, Ki-i-Ra, tata: Ki-i-Rrra... Ki-RRR-a NeguRRă... Nu puteam crede că a crescut așa de mare în doar o săptămînă. Iar să spui R, nu e deloc puțin lucru pentru un copil de trei ani jumate. Este consoana care dă siguranță întregului sistem fonic, aidoma unei armaturi metalice care ține carcasa unui eșafodaj. E bine, Kira! Mîine cu ce ne mai surprinzi?   

Organele „degitale” sau „vegetale”?

Dintr-o scrisoare de la bunelu' Ion:

Lucram în grădină și lucrând mi-am amintit o discuție cu fiica voastră cea mare, când a fost la noi ultima dată. Și am izbucnit în râs. Am râs cu mine însumi. Și când omul râde de unul singur și parcă pentru sine nu e lucru bun. Ia vedeți și voi dacă-s normal la cap.
Eu am întrebat-o pe Voichita ce a învățat ieri la grădiniță și ea a început să-mi povestească. Lucrul asupra cărui a stăruit în mod deosebit a fost lecția despre corpul uman. Dintre toate organele din care e făcut omul cele mai interesante sunt, vorba dânsei, „organele degitale (sic!)”. Eu am crezut că e vorba de mâini, picioare, organele care au degete. Chiar un coleg cu doctorat habilitat în diplomă este convins că expresia „în format digital” ar însemna să bați tastatura cu degetele. Când însă am mai pus niște întrebări de adâncire a subiectului fata s-a desconspirat prin a-mi arăta prin gesturi cam despre ce organe e vorba și atunci: „Aha reacția”, evrika! - organe genitale, despre ele îmi tot vorbea nepoata. Am izbucnit în râs. Azi în grădină nu a fost altceva decât o simplă joacă a memoriei mele hotărând să mă înveselească.

Din postarea Aureliei:

"Azi la grădiniţă am vorbit despre organele „vegetale”.
"...?"
"Ce, nu ştii? Săptămâna asta noi învăţăm corpul uman."

Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei că poate rîde și ea de Voica. Și drept exemplu, am început a rîde de Voica. Ne prăpădeam de rîs. Arătam la ea cu degetul și ne băteam pe burtă de rîs. Voica a stat descumpănită preț de cîteva clipe, iar apoi a dat într-un plîns isteric, supărată, ofensată, de n-o puteam opri nici eu, nici Aurelia și cu atît mai puțin Kira. Din acea zi, a devenit parcă mai discretă în felul ei de a rîde de Kira/ în fața Kirei. A înțeles că rîsul poate fi o armă, de folosit cu tact și moderație.

După ce am venit de la mare, am avut eu ideea strălucită de a le face fetelor mele o surpriză. Am cumpărat bilete la Lacul lebedelor, la teatrul de Operă și Balet. N-am vrut să le spunem din timp pentru ca așteptarea să nu le consume statisfacția spectacolului. Între timp, am continuat să ascultăm seara bucăți in Chopin, Débussy, Ceaikovski. Și bineînțeles n-au lipsit nici dansurile de balet improvizate, în timpul ritualurilor noastre simfonice de dinainte de culcare. Ne ziceam că ce mai surpriză plăcută o să le facem. Numai că a apărut o mică problemă. Eu mi-am zis că nu putem să le lăsăm să danseze în timpul spectacolului, așa cum le-a devenit o obișnuință la alte spectacle. Vom deranja spectatorii care vor veni să se delecteze de la muzica și dansul balerinelor din scenă, nu de la cele din sală. Aurelia s-a uitat la mine dezaprobator: cum ar putea sa-i deranjeze? A pus chiar în discuție subiectul la o întîlnire cu prietenii. Unii au părut să-mi dea dreptate, dar cei mai mulți s-au mirat de îngustimea spiritului de care dau dovadă. Mi-am asumat inhibiția, dar am rămas ferm pe poziție. Ascultăm, ne delectăm, dar nu dansăm, încerc să le explic eu, lăsăm să danseze balerinele pe scenă.

În sanatoriu, Voica a făcut o adevărată pasiune pentru un băiat cu vreo 7-8 ani mai mare decît ea, pe care îl asociază cu Peter Pan și căruia așa și-i spune: Peter Pan. Are o față drăgălașă, de băiat veșnic, care într-adevăr amintește de protagonistul ultimei ecranizări pe care am văzut-o cu ea. În acel film se înfiripase o poveste de dragoste dintre Peter Pen și o fată din oraș, pe care Peter o luase pe sus cu tot cu frățiori, departe, în tărîmul de nicăieri. Mi-a spus mai tîrziu că îl văzuse pe holul sanatoriului, venind de la proceduri, cel mai degrabă după o baie cu nămol, judecînd după chica lipită de frunte. A remarcat asemănarea cu personajul din poveste și i-a spus-o atunci mamei. Cînd l-a văzut la discotecă ne-a spus că vrea să danseze cu el. Pentru ca să-i satisfacă acest hatîr, Aurelia a mers să-i propună băiatului să danseze cu fata noastră. Iar Peter Pan – nu știam cum îl chema în realitate – acceptase. Voica era fericită.

Din nou în sanatoriul pentru copii Sergheevka. Denumirea acestei instituții ar putea induce în eroare prietenii noștri din România. Deși are ceva în comun cu genul acesta de instituție, sanatoriul de la Sergheevka se vrea exact opusul unui sanatorium. Acesta nu e un loc pentru bolnavi, ci pentru odihna și tratamentul copiilor și întregii familii. E o URSS la scară mică, pentru uzul copiilor. Totul e făcut aici pentru binele și sănătatea copiilor (post)sovietici, după o formulă bine ticluită și verificată de mai bine de o jumătate de secol de medici terapeuți, nutriționiști, kinetologi, psihologi și pedagogi – cu toții adulți, firește. Alimentația, procedurile de terapie preventivă, ieșirile la mare și activitățile de divertisment – toate sînt bine dozate și organizate pentru un beneficiu maxim al copiilor, viitoarele generații de cetățeni. Orarul zilei și disciplina sunt bine puse la punct: mai stricte pentru copiii înregimentați în detașamente, ceva mai laxe pentru mame / părinți și copiii lor mici. De dimineață, copiii din detașamente fac gimnastică în colectiv, cu educatorul în față. Noi, părinții și copiii mici avem libertatea să dormim cît vrem, dar eu mă conformez ordinii instituționale pentru a-mi promova propria disciplină, aceea de a profita de aer curat și proximitatea limanului; le propun fetelor, nu întotdeauna cu succes, să ieșim de diminecioară să ne curățim capetele și plămîiele cu ki și ioni negativi. La 7:30 ni se dă ceai de plante sau apă minerală, masaj pentru fete la 7:40; micul dejun la 8:00. La 8:10 trebuie să mă grăbesc cu cafeaua ca să prindem vaporașul care ne duce la mare traversînd Limanul. L-am ratat de două ori în primele dăți – acum ne-am disciplinat – și drept pedeapsă am așteptat o jumătate de oră următorul. De la 9:00 la 10:55 stăm la mare. La 11:00 avem vaporașul de întoarcere, de regulă un vaporaș mai mic, dar mereu umplut pînă la margini, încît stăm cu teamă să nu-i stricăm echilibrul fragil. La 11:30 nu stăm degeaba, avem din nou proceduri, în ordine succesivă și în funcție de zi: aplicație cu electromagnet, aromaterapie, salină, băi de nămol; la 12:30 ceai sau apă minerală și prînzul la 13:00. După prînz vine somnul de amiază pentru copii și puțin timp liber pentru părinți, pe care îl pot folosi la discreție. La 15:15 trebuie să ne grăbim din nou ca să prindem vaporașul de la 15:30 spre mare. La 18:00 – ceai de plante și la 18:30 – cina. După cină începe discoteca sau discoterapia, după cum o numește DJ-ul, un bărbat trecut de 50 de ani, cu trecere la gusturile muzicale ale copiilor. La 9:00, așa cum nici DJ-ul nu uită să le amintească de fiecare dată participanților la discoterapie – tualeta de seară și culcarea. Pînă la 22:00 adulții au voie să stea pe coridor, dar nu și după această oră, cînd și ei sunt îndemnați la culcare de personalul sanatoriului rămași de serviciu peste noapte. Altfel spus, o disciplină benefică pentru sănătatea noastră fizică și mintală, după haosul muncii de tot felul și în toate direcțiile.

„Motanul ăsta e profesor. El se întreabă: este profesor sau nu este profesor? Și nu știe care e vocea lui: chiț sau meau...” (Voichița).

Nu știu cum voi, dar eu mă identific perfect cu acest motan... 

Kira are o rochie de gală primită cadou de la bunica Maria, pe care înainte a purtat-o și verișoara ei, Maria. Și ne roagă de cîteva ori pe zi să o îmbrăcăm în ea, să punem ceva din Lacul lebedelor pentru ca să danseze mereu și mereu, învirtindu-se în ronduri și făcînd diverse figuri la care mă invită și pe mine să particip. Îi spune rochie de mireasă. O întrebăm la un moment dat că, odată ce e rochie de mireasă, înseamnă că și ea e mireasă și deci ar trebui să aibă și un mire. Întrebarea pare să o ia puțin prin suprindere, dar nu se lasă cu totul depășită de situație. Se uită la mine apreciativ și îmi spune: tu ești mirele mamei, mama e mireasa ta... Da, îi adeveresc eu constatarea, așa este, eu sînt mirele mamei. Se gîndește cine ar putea să-i fie mirele, dar nu găsește un candidat potrivit. În tot cazul, rochia e gata. Și dansul bine învățat. Iar mirele, de, să mai aștepte.

Botezul Kirei. Am avut măcinări etice. Mă gîndeam la liberul arbitru al Kirei pe care îl încalc, la instituția bisericii (nu mă refer la biserica din ceruri etc.), pe care o cred coruptă din toate punctele de vedere, la tot alaiul de ritualuri și texte religioase pe care nu le vreau fondatoare pentru copilul meu... Nu mi-am depășit îndoielile, dar pînă la urmă am acceptat să particip. Îmi dau seama că, de fapt, acest ritual și altele, dincolo de litera și fapta lor, adună și sudează comunități. Iar Kira va decide ea însăși, mai tîrziu, dacă va fi sau nu creștină. Cel puțin pot spune că și ea și eu, și cred că și ceilalți membri ai familiei, cumetri și nași, ne-am simțit bine în această experiență. A fost cît se poate de simplu. 

Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin comod, dar mai liniștit, și ne-a lăsat pe mine și pe Kira într-o confruntare directă, față în față sau spate la spate, depinde. Eu m-am ambiționat să nu părăsesc patul, alias cîmpul de luptă, sub niciun pretext. Înduram stoic toate loviturile. O rezistență fermă prin non-capitulare. La o bucată de noapte, Kira și-a dat seama că mama ei nu mai este în pat și a început să plîngă. M-am întors și am liniștit-o cum am putut, la început era de neogoit, dar după cîteva încercări mi-a reușit, am cuprins-o și am atras-o de partea mea. Pînă dimineață am rămas așa, lipiți unul de altul. Nu mi-a mai dat ghionturi, n-a mai plîns. A doua zi, i-am spus că mi-a plăcut să dorm cu ea și am întrebat-o dacă mai vrea să vină să doarmă cu mine. Da, viau! Și uite așa, noapte de noapte mă trezesc cu Kira lîngă mine, o învelesc, o cuprind și îi pun mîna pe creștet pentru a-i da de înțeles că sînt cu ea și o voi proteja de întuneric și vise rele. 

Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției dinspre comunism spre capitalism, orașul a pierdut un sfert din populație, odată cu o parte din întreprinderi, îngropate peste noapte în reavănul Bărăganului. Totuși, orașul a supraviețuit. Oamenii au continuat să trăiască, să nască și să-și ridice case. Unchiul Petru s-a trezit din noaptea tranziției ca voinicul din poveste și și-a deschis o firmă de construcții: „Construcții BMV SRL”. După ce a construit case pentru toți călăreșenii căpătuiți, spre chindiile vieții și-a făcut și lui o casă, mîndră, cu două etaje și mansardă, pe un teren în care înainte de venirea lor creștea o vie sălbăticită. Cu timpul, unul din copii, acum femeie în toată firea, s-a stabilit în casa cea mare cu tot cu soț și copii, acum și ei mari, pe cînd tușa Geta și unchiul Petru și-au făcut o căsuță în chiar coasta celei mari, unde și-au adus mai tot de ce aveau nevoie.

La grădiniță, Voica arde de nerăbdare să-mi spună ceva, dar, pentru confortul ei psihologic, vrea să se asigure că nu voi rîde. Și nici nu voi zîmbi. Bine, Voica, ne-am înțeles: nu voi rîde și nu voi zîmbi. Știi cîți băieți mă iubesc? Cînd, unde, aici la grădi? Vlad și David, adică doi. Și apoi începe a înșira toți iubiții pe care i-a avut vreodată, la Chișinău și la București: Marc, Kiril, al doilea Marcu... Nu-i mai țin minte pe toți. Tu ai minte mai mare, ar trebui tu să-i ții minte. Am promis că nu voi rîde. Și nici nu voi zîmbi.

Poveștile spuse de tata sau de mama înainte de somn sînt bune, dar ele au un defect grav: au un sfîrșit. După care copiii trebuie să se culce. Cînd Kira a înțeles acest lucru și n-a vrut să se resemneze cu ceea ce trebuie să urmeze invariabil după încheierea poveștii, a luat frîiele narative în mîinile ei. De cîteva seri, de fiecare dată cînd venim eu sau Aurelia să le spunem povestea de seară, Kira ne-o ia pe dinainte și ne declară că ea vrea să ne spună prima povestea. În ciuda protestelor Voicăi, o încurajăm pe Kira să ne povestească. „A fost o dată ca niciodată... o bunică băt'înă..., care avea o sută de milioane de ani... Și a adus... un cast'avete. Și a venit și bunelu'. Bunelu' a adus salată. Mama a adus o vază... Și tata a adus o vază...” Totul se leagă în povestirea Kirei, deși intriga nu pare să se ivească, iar de deznodămînt nici vorbă. După mama, vine tata, după tata, Voichița, după Voichița iepurașul, după iepuraș cîinișorul, și tot așa cîte o vietate care aduce cîte ceva. Dar atît timp cît Kira-Șaherezada își deapănă firul poveștii, noi nu o putem trimite la culcare. Logica e impecabilă. Structura poveștii rămîne deschisă. Firul poveștii poate fi întins la nesfîrșit. Și totuși, cuvintele se împuținează, iar resursele scad cu fiecare cuvînt rostit, așa încît la un moment dat povestitoarea trișează, reluînd șirul cuvintelor de la capăt. Ei, Kira, lasă-l pe tata să ne spună povestea! – o întrerupe Voica nepoliticos. Poveștile lui tata sau ale mamei nu sînt perfecte, dar ele au un avantaj: au un deznodămînt. După care vine somnul cu visele sale care țeasă mai departe pînza poveștii. Noapte bună, Kira și Voica. Somn ușor și vise frumoase... Să ni le povestiți mîine dimineață.

Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.

De la o vreme, Kira vrea să facă totul doar cu mama ei. Cine să o hrănească? Mama! Cine să o ia în brațe. Mama, desigur. Cine să o șteargă la fund? Mama! Numai mama. Pentru ca să cuceresc eu aceste privilegii, trebuie să mă înarmez cu multă răbdare, glumițe și joacă. Iar cînd Kira își cîștigă dreptul ei legitim de a sta lipită de mamă-sa, Voica începe să-și revendice și ea acest drept inalienabil. Pînă la urmă, se pare că toată lumea vrea să doarmă, să mănînce și să defecheze cu mama. Pînă cînd, în ultima noapte, turbulentă, Aurelia a luat-o pe Kira lîngă ea, în pat. A zis că nu poate priva copilul de căldura maternă de care are nevoie, mai ales aici, la București, într-un mediu nefamiliar. Ne-am înțeles că, dacă se mai repetă asemenea nopți, ea va dormi cu Kira, iar eu cu Voica. Dimineața am avut imprudența să-i spun Voicăi că voi dormi cu ea, în cazul în care Kira va dormi prost. Era fericită. Nu m-am așteptat la o asemenea explozie de bunăvoință din partea ei. Seara, cînd ne pregăteam de somn, Voica îmi aduce aminte că i-aș fi promis că voi dormi cu ea, necondiționat. S-a resemnat cu greu că va dormi din nou cu Kira și, doar dacă aceasta va avea din nou crize nocturne, voi veni să dorm cu ea, iar Kira va merge în patul nostru. Observ în ochii Aureliei un licăr pe care altă dată nu l-am mai văzut. Să fie gelozie? Noaptea, Kira s-a trezit din nou cu țipăt, de la un coșmar copilăresc, probabil. Aurelia merge să o calmeze – pe mine oricum nu mă recunoaște în fapt de noapte. A convins-o pînă la urmă pe Kira să doarmă în patul ei, după care s-a întors în patul matrimonial. De una singură.

În ziua plecării la București, am ținut să facem lucrurile cele mai urgente, de neamînat. După o zi de somn asezonat cu urletele și plînsetele Kirei, și asta chiar dacă deja de mai bine de o săptămînă doarme de regulă cu Aurelia, dimineața cu prima oră începem a căuta un neurolog de copii. Un medic de somn, altfel spus, pe înțelesul tuturor. Medicul ne dă o veste bună: dacă nu-s simptome epileptice și nu are vreo malformație la creier, de verificat cu o electroencefalogramă nocturnă – vizualizați acum fața Aureliei – atunci e un copil absolut normal, doar că are nevoie să fie ajutat să-și regleze somnul. Iar pentru asta ea ne prescrie un medicament, de somn. Și ce efecte adverse are? – o iscodește Aurelia suspicioasă. Ea văzuse tot felul de medicamente la psihiatrie care usucă gura, strîmbă fața, face diaree sau constipație și înnebunesc la propriu... Nu, să stăm fără grijă, nici chiar așa... Și într-adevăr, părea a fi un medicament-minune, un adevărat panaceu. Și-a făcut efect din prima noapte, în tren. Și în următoarele. Mai puțin în ultimele două nopți, cînd Kira a reînceput să țipe și să dea din picioare, exact ca înainte. Are nevoie să fie cu mama ei, așa crede Aurelia. Vechea poveste, adică. Dar admit că anume asta vrea și Kira, să doarmă cu mama ei într-un pat.
În aceeași zi înainte de plecare, am fost din nou la stomatologul de copii. Cu o zi înainte, Voichița s-a plîns că o doare dintele din față. Decît să umblăm prin București pe la stomatologi neverificați, mai bine scăpăm de dinte cu totul, acum. Și iată-ne din nou, după aceeași procedură scurtă, cu un dinte lung și subțire învelit într-un șervețel de hîrtie, pe care îl voi fi pierdut în călătorie.

Azi e ziua Kirei. Ieri, la petrecerea la care au venit buneii (din ambele părți), cineva i-a urat Kirei să obțină ce-și dorește. A fost întrebată ce-și dorește. Ea a răspuns că vrea să doarmă bine. Nu e sigur dacă e dorința ei sau e a noastră. În orice caz, în noaptea de după petrecerea ei chiar a dormit bine, sau destul de. S-a trezit doar o dată, pe la 5 dimineața. Și, lucru miraculos, a rămas în patul ei. Adevărul este că, treptat, Kira a reușit să se instaleze se pare definitiv în patul nostru. Și pentru că nu încăpem toți trei în patul nostru matrimonial, unul trebuie să plece. Am plecat eu, în patul Kirei. Azi am mai dat-o hura o dată cu scaunul (e azi ziua ei). I-am dat să sufle în trei lumînări înfipte într-o felie de pîine neagră și am întrebat-o ce-și dorește. Să dorm bine, ne zice Kira pe același ton inocent de-ți vine s-o iei în brațe și să tot dormi așa, cu ea în brațe.

La ultima ședere la bunei, Voica a desenat și a discutat pe teme filozofice, existențiale. Mai întîi a desenat o floare cu diverse rosturi ale ei în viață: florile în cîmpie, floarea dăruită, floarea care moare (cu capul în jos). Apoi a discutat cu bunelu’ despre rostul omului în viață și despre fericire. – Tu, bunelu’, ce rost ai în viață? – Hm, grea întrebare îmi pui, Voica, dar tu, care crezi că e rostul tău, îi întoarce el întrebarea în chip maieutic. – Eu..., păi mie îmi place să cînt, să dansez... Dar spune-mi tu, bunelu’... – Păi uite, cred că am și eu cîteva rosturi bune în viață: am niște studenți pe care îi învăț și pe care îi ajut să-și caute rostul lor în viață, mă joc cu voi, nepoatele mele dragi... Voica a rămas puțin visătoare, de parcă ar mai aștepta un rost în viață încă nespus și neștiut nici de ea, nici de bunelu’. – Bine, acum vreau să te întreb și eu ceva, – o întreabă bunelu’ pe Voica pe același ton socratic, spune-mi: ce înseamnă pentru tine fericirea? Voica stă cîteva clipe pe gînduri și apoi spune: Fericirea e cînd nu ești lacom, dar îți urmezi mereu dorința. Iată o definiție frumoasă a fericirii, de la care ar trebui să învățăm cu toții, și mic și mare, își spune bunelu’.

Voica ne spune că o deranjează un dinte. Ne uităm în gura ei cu becurile de la mobile aprinse. Îi apare un fir de dinte dintărătul unui dinte de jos. Aurelia începe a panica, cum îi stă în fire. Află pe internet că creșterea dintelui nou peste cel vechi se cheamă dinți de rechin. E nostim să crești un rechin de mic în propria casă. Dar cred că, cel puțin acum, această metaforă i s-ar potrivi mai bine Kirei, care și-a stricat caracterul de la o vreme – o fi vîrsta ceea nesuferită, „from two to four”, după cum îi spunea David. Se poate pune în fund, de exemplu, și să înceapă a urla că nu viauuuuu! - Ce nu vrei, Kira? – Nu viau, țipă ea și mai abitir. Chiar și noaptea, cînd pare să nu ne mai recunoască, deloc. – Nu viau-u-u-u!! Și Voica are ceva de prădător în caracterul ei, pe care mama ei îl vede ca pe un semn de personalitate, dar ea cel puțin ne recunoaște în momentele ei critice.

Voichița a făcut din nou pasiune pentru balet. Mulțumită lui Marc, noul ei coleg de grădiniță și mentor de balet. Seara vine acasă animată de gîndul de a mai privi o bucată din filmul Balerina și apoi a-și îmbrăca costumul de balerină, a-și pune încălțămintea de balerină și de a dansa Lacul lebedelor (altceva nu merge pentru dans). Dimineața se duce însuflețită la grădiniță pentru că Marc o va antrena din nou să danseze, să pună corect picioarele și să facă salturi cu piruetă. Pentru ea nu e principial că Marc se întreține reușit și cu alte fete, iar cu una din ele chiar se și pupă cu regularitate, ba chiar, dacă se adeveresc zvonurile, se și va căsători. Ceea ce contează cu adevărat este că el o va învăța să fie o balerină, iar ea îi va fi o elevă pasionată și silitoare. Și ce dacă a refuzat să mai meargă la două cercuri de dans. Încercăm să o convingem că va putea merge din nou la un cerc de dans – de balet!, dar ea rămîne prudentă. Și la ce i-ar trebui acum un cerc de dans, dacă îl are pe Marc?

De la o vreme, Kira nu-și mai reține pipele la grădiniță. Poate că a luat exemplu de la colegii ei mai puțin abstinenți. Sau uită să se ceară la oală înainte să o fure somnul de amiază? Ieri a făcut și la grădiniță, după somn, și acasă. După obiceiul format recent, la o bucată de noapte Kira se mută în patul nostru. Aurelia evadează la un moment în patul Kirei. Spre dimineață, Kira mă trezește: mama, mama, învelește-mă”. Am învelit-o, dar ea s-a sculat după cîteva clipe și s-a dus la mamă-sa în patul ei de copil. Am adoptat mai nou o nouă metodă de somn: cînd vrea mușchiul ei, Kira se mută în patul nostru. Pînă vine dimineața, în patul nostru se întîmplă o rocadă halucinantă: seara mă culc eu cu Aurelia, pe la miezul nopții vine Kira și dormim în trei, apoi Aurelia se mută în patul Kirei, după un timp Kira se trezește și se duce la mama ei în patul ei. Spre dimineață, Aurelia se întoarce în patul nostru. Într-un final, revine și Kira în patul nostru conjugal. Cei mai statornici sîntem eu și Voica, care rămînem pînă dimineață în patul cui ne are.

A nins toată noaptea, iar spre dimineață orașul era acoperit de o pătură groasă de zăpadă albă, strălucitoare. După cîteva zile cu 15 grade plus, o zăpadă căzută acum, la mijloc de martie, a fost pentru mulți o surpriză mai degrabă neplăcută. Pentru Voica și Kira, sau domnișoara Mîine și domnișoara Poimîine, după personajele din povestea Alinei Rosetti citită în ajun, a fost la început un subiect de frustrare, după tot alaiul de povești și poezii de matineu care le-au întreținut așteptarea că, iată, „Vine, vine primăvara!”. Pentru mine, în schimb, această zăpadă a fost ca o binecuvîntare. Poate pentru că, cel puțin în mintea mea, am tras cu mine cîteva restanțe în această primăvară venită prea repede, așa încît revenirea în drepturi a iernii i-a dat mentalului meu un răgaz pentru a-și termina cele începute, înainte să vină din nou primăvara. De conjunctură, am recompus cu Voichița cîntecul: „Vine, vine primăiarna! Se așterne în toată țara. Mari troiene pe cîmpii. Să ne bulgărim, copii!”

Hotărît, Kira a intrat într-o fază mistică. Într-o zi, s-a apropiat de Aurelia și i-a spus, pe șoptite: vine sufletu' din cei... – Ce tot spui, Kira? - Ie iotund și aie două buiine... Și arată cu degetul în aer o formă rotundă și pe ea, cu același deget, două buline. – Of, nu mă băga în boale, Kira! – o imploră Aurelia. După vreo două zile, Aurelia pune filmul nostru de nuntă. La un moment dat, îi arătăm Kirei pe bunelul Nicolae, de care Kira știa doar din auzite și pe care îl văzuse doar în pozele înșirate la bunica Maria prin toată casa. Kira se uita fascinată la figura mișcătoare a bunelului Nicolae în vîltoarea nunții. – Mama, vieau să fiu și eu acoio! – îi spuse ea mamei, și apoi a repetat fraza de cîteva ori, de parcă aceasta ar fi o vrăjitoare a timpului și i-ar sta în puteri să o teleporteze pe Kira la nunta părinților ei.  A doua zi Kira mi-a spus: ți-aduci aminte cum buneiu’ Nicolae ne-a săiutat? – Cînd Kira? – Iei... – Ieri? Ne-a sărutat bunelul Nicolae? Cînd, Kira? – o tot iau eu la întrebări, de parcă ea nu s-ar fi exprimat destul de clar. Ce e aici greu de înțeles? Bunelu’ Nicolae ne-a sărutat ieri pe toți, în filmul de la nuntă, probabil. Și Kira, pe semne, s-a și văzut acolo, la evenimentul fondator al familiei noastre, înainte să se fi născut.

Îmi mai aduc aminte cum Voica a rămas acum vreun an la Căușeni, la bunica Maria, cînd se făcuse o pană de curent. Pentru a umple golul lăsat de stingerea luminii, nepoata și bunica au aprins lumînări în toată casa și își povesteau povești de zor ca două șaherezade. Cînd am venit noi de la Chișinău, Voica ne-a rugat, în șoaptă, să vorbim mai încet: sufletul lui bunelu’ e în toată casa. 

Azi ne-am dus împreună să le luăm pe Kira și Voica de la grădiniță, Aurelia pe Kira și eu pe Voica. Dar înainte de asta am așteptat-o vreo 10 minute mai întîi pe Kira să-și termine omleta, cam hoțește, la o anumită distanță de geamul grupei, ca să nu ne vadă copiii și să alerge la noi ca potîrnichele după mamamamama.... Apoi, tot hoțește m-am deplasat pe sub geamuri, aproape în genunchi, ca să ajung la Voica. Mînca și ea, numai că ea a fost mai pretențioasă la omletă – sau pentru că m-a văzut pe mine? – și nu și-a terminat farfuria.

O iau pe Voica de la grădiniță. Mă roagă să o las trei minute să se ma joace cu prietenii. Remarc, în trecere, vreo trei băieți pe lîngă Voica. Mergem la magazin. O vînzătoare mă felicită galant, după ce-i iau ouăle, cu sărbătoarea... Care? 23 februarie! A, ziua armatei sovietice, devenită tradițional ziua bărbaților, un fel de corespondent masculin al lui 8 martie – ziua mamelor și a tuturor femeilor, desigur. Ah, da... Mulțumesc. Credeam că mă felicită cu ziua lui tata! Vînzătoarea zîmbește, oarecum descumpănită de reacția mea, probabil neadecvată. În drum, Voichița îmi spune că azi la grădiniță au sărbătorit ziua bărbaților. Asta chiar e bună... Cu ocazia asta, Voichița mi se destăinuie, aproape în șoaptă: știi..., un băiat mă iubește, îl cheamă Kiril. El de fiecare dată cînd mă vede, mă pupă. Și îți place?, o întreb eu. Da!, de parcă ar spune: Da, firește. Și acum s-a apropiat de mine și mi-a spus că nimeni nu vrea să-l pupe, de ziua bărbaților. L-am pupat. Hm, și i-a plăcut? Da! Mai ai prieteni din ăștia? Păi da, Marcu! Și te pupă și el? Nu... Dar îți place de el? Da... Îl iubesc. ?! Chiar? Și pe Kiril? Îl iubesc și pe el. Îi spun că de obicei iubești o singură persoană și poate ar trebui să se decidă. Pe cine iubești mai tare, Voica? Pe Marcu și pe Kiril. Nu înțelege de ce trebuie să tranșeze, pe unul ori altul. După un moment, mă întreabă dacă și eu iubesc pe cineva. Da, pe Aurelia, îi spun pe un ton semiclandestin. Ah, da și, din nou în șoaptă, pe Voica și pe Kira... Ha, ha, știam eu! E greu să o mai miri cu ceva, din cîte pare. E cam devreme să fii așa blazată, Voica. Dar nu iubești pe cineva de la lucru sau de undeva? – mă întreabă ea, iscoditor. Nu, Voichița, o iubesc doar pe mama ta. Vichița părea puțin decepționată că nu am nicio taină să-i mărturisesc. De ce ar trebui să mă desfac pe bucăți?

Marți spre miercuri: noapte de coșmar, cu sculat din pat de cîteva ori, plînsete, urlete, smiorcăieli. A doua zi, o întrebăm pe Kira de ce se scoală noaptea și ne trezește din somn de fiecare dată. Pentu că... veau să vii la mine. Bine, Kira, dar nu pot veni de zeci de ori! Miercuri spre joi: la fel. Tot atîtea urlete, plînsete, smiorcăieli. De ce? – o întreabă Aurelia. Pentu că... am vut să vii... Joi spre vineri: idem. Îi sunăm pe bunei și îi întrebăm cînd vor să-și ia nepoatele în weekend. Sîmbătă dimineață. Altă dată ne spuneau să le aduc de cu vineri seara. Vor să cîștige o noapte, cu siguranță. Vineri spre sîmbătă: același scenariu. Aurelia merge pînă la urmă să doarmă cu ea, deși ne-am zis că vrem să o obișnuim să doarmă în patul ei și să ne lase să dormim într-al nostru. N-a fost o soluție, pentru că ea a continuat să plîngă, să țipe, să se scoale în fund, apoi să se pornescă instinctiv spre dormitorul nostru. Dimineața, același răspuns. Bine, dar am dormit cu tine, ce mai vrei? Nu mai putem așa, Kira. Trebuie să ne lași să dormim. Ne dor capul, inima și toate mădularele, de nesomn, Kira. Trecem la șantaj. Să știi că dacă mai plîngi așa nopțile, n-o să mai mergem duminica viitoare la spectacol, pentru că n-o să mai putem, o să dormim pe noi cu toții. Kira pare să înțeleagă. În orice caz, nu-i surîde perspectiva să nu mai meargă la Motanul încălțat. Sămbătă, cu prima oră, le duc pe amîndouă la bunei. Buneii bucuroși, fetele și ele, fericite. Noi așijderea. Două jumătăți de zi și o noapte întreagă. E cazul să profităm din plin. Asta înseamnă lucru la computer, somn la amiază, alte chestii de adulți, iar seara film. De astă dată un film cu duhuri, vechea mea slăbiciune pentru filme cu stafii. Iar după, bineînțeles, mult mult somn, un somn rotund și ușor ca un balon. Închid ochii și somnul mă trage în materia lui vîscoasă și caldă, dar îmi dau seama că ceva mă ține treaz: neliniștea că din camera mică se va auzi, din nou, un icnet, apoi două, un plîns în toată legea și tot restul. Pe la o bucată de noapte, să fi fost unu?, mă trezesc cu sentimentul clar că e cineva acolo în camera copiilor și ne cheamă. Mă scol și, cu un gheb de neliniște crescut în șiră, mă apropii de patul cu pricina. Dau la o parte plapuma. E gol.

Urcăm în mașina semicongelată, le așez pe Voica și pe Kira, le fixez centurile, curăț promoroaca de pe parbriz, dau drumul la căldură, la radio și pornim la grădiniță pe drumul cel scurt, cum îi spune Voichița (dar ea îl preferă pe cel lung). Radio Chișinău: „... toți vor să fie șefi. Pînă și copiii cînd sînt întrebați, îți spun că vor să fie șefi cînd vor crește mari...”. Tata, tu vrei să fii șef? – mă întreabă Voica apropo de discuția de la radio. Mă gîndesc preț de cîteva clipe. Da, vreau... Chiar?! – sa arată Voica suprinsă. Chiai? – replică și Kira în ecou. – Da, vreau, ce e rău în asta? Dar vreau să-ți spun că poți fi șef de țară și să nu ai nicio o putere și să fii șef într-o echipă mică și să faci mai multe lucruri bune. Uite așa șef vreau să fiu, ca să ajut niște oameni să facem împreună lucruri bune. Voica a rămas visătoare. Ne continuăm calea la grădiniță pe drumul cel scurt.

Kira a rămas din nou acasă, de astă dată o poveste cu febră de 37,6oC (care va trece a doua zi la fel cum a și venit). Voichița e bucuroasă. Pentru că asta înseamnă că îi voi povesti din nou amintiri din copilărie. Să luăm sau să nu luăm mașina de la parcare? Păi dacă e cu amintiri, nu avem nevoie de mașină! Cu atît mai mult că e vreme frumoasă, cu ger și soare. Ne îndreptăm pe cărarea noastră preferată, cea care ne dă cel puțin o iluzie de cîmp într-un morman de asfalt și gheață. Și mă pun pe depănat amintiri.

Vineri seara am reușit în sfîrșit să ducem fetele la bunei, la Mugurel. Am vrut să o ducem pe Kira mai devreme, dar pentru că avea varicelă buneii au preferat să nu riște, nefiind siguri dacă au avut vreodată vărsat de vînt și deci dacă sînt sau nu imuni. Mi s-a părut un argument îndoielnic că n-ar fi avut vreodată așa ceva, dar le-am respectat rezerva.

Seara Voica ne-a destăinuit că la grădiniță i-a spus doamnei Luminița că niște fetițe din grupa ei au mîncat bomboane. Eu cu Aurelia am rămas descumpănite. – Și ce, adică, le-ai pîrît? Păi n-ai adus și tu niște bomboane într-o zi la grădiniță, pe care le-ai mîncat cu Iulia și cu Dașa? Dacă vei mai face așa, prietenele tale nu vor mai avea încredere în tine și vor ascunde de tine secretele lor. Voichiței nu i-au plăcut vorbele mele. A doua zi dimineața, ducînd-o la grădiniță, am vrut să-mi nuanțez punctul de vedere și i-am spus că uneori este bine să denunți anumite fapte rele pe care unii copii sau oameni mari le pot face, de exemplu atunci cînd bat alți copii sau cînd chinuie animale, cînd îi fac cuiva rău, într-un cuvînt. Dar atunci cînd mănîncă pe ascuns o bomboană, nu e mare lucru – nu fac rău nimănui, numai dacă nu ești invidioasă... Voica a fost de acord. Dar ca să schimbăm tema, ea mă roagă să-i povestesc, ca în altă zi, amintiri din copilărie. Fiind în pană de subiecte de povești, cu o zi înainte dimineața am început să-mi depăn amintirile din copilăria mea de pe strada Pirogov. I-am povestit la început despre un caz hazliu, de acum vreo 40 de ani, despre cum frate-meu a ascuns în debara niște dulciuri: bomboane, napolitane, apă dulce. Cînd tata i-a descoperit ascunzătoarea, l-a rușinat. Ca să fac povestea și mai instructivă, i-am povestit Voichiței că tatăl meu – bunelul ei, după ce a descoperit ascunzătoarea, mi-a dat 15 copeici ca să-mi cumpăr înghețată. Cînd fratele meu a văzut înghețata, a zis că vrea să se împartă cu mine cu dulciurile, doar dacă mă împart și eu cu el. Atunci tata i-a dat și lui 15 copeici pentru înghețată, cu condiția că nu va mai ascunde de alți membri ai familiei dulciuri în debara.

În acest moment, Aurelia doarme cu Voichița. Kira a adormit în patul ei, după cîteva tentative de a pătrunde și ea în patul Voicăi, lîngă mama. Ai zice că toată lumea se ceartă în casa asta pentru a dormi cu Aurelia. În afară de mine care m-am resemnat, pe semne, să dorm de unul singur. Pentru corectitudine, ar trebui să amintesc că ieri seara Aurelia se pregătea să o primească pe Voica în patul nostru conjugal, pentru că așa s-au înțeles ele, ca două prietene. Ei și, desigur, eu, mascul dominant ce mă aflam, m-am opus cu tărie, ba chiar și le-am dat jos din pat, la propriu. Și am zbierat că nu, nu și nu! Ei și atunci Aurelia și Voichița s-au retras supărate în camera copiilor. Pentru ca să mă explic ar trebui să spun că înainte de asta, Kira a bătut de cel puțin 15 ori în ușa bibliotecii, unde ne refugiem noi după ce adorm copiii pentru niscaiva muncă la calculator. De fiecare dată vroia și cerea ceva: apă (3 ori), la WC (de 3 ori), mîncare (de 2 ori), ca să-mi spună ceva (3 ori), ca s-o urc în pat / s-o învelesc (3-4 ori) și alte motive (n ori)... Bine, și Voica apăruse în cîteva rînduri, dar s-a potolit într-un sfîrșit, încît eram sigur că doarme. Cînd am venit și eu să-mi odihnesc mădularele după o zi agitată, o văd pe Voica în patul nostru, pe mijloc (și-a adus și perna), Aurelia încerca să-mi explice ceva. Ați înțeles că somnul copiilor și – prin ricoșeu – somnul părinților e un subiect sensibil în casa noastră.

Totul a început de fapt cu Voichița, acum cinci ani.

Moș Nicolae, Crăciunul pe stil nou, Revelionul, Crăciunul pe vechi... De fiecare dată vine un moș prea-bun, fabulos, care aduce daruri copiilor și uneori și părinților lor. Copiii au nevoie să creadă în Moș Crăciun, nu-i așa? Dacă le refuzi această credință e ca și cum le-ai fura copilăria. Aurelia este convinsă de asta cu tărie. Și face totul pentru a le perpetua credința din an în an. La primul crăciun al Voichiței am fost eu moșul. Apoi tatăl meu a preluat halatul roșu și scufia cu barbă albă. La cel de-al patrulea crăciun al Voichiței și la primul al Kirei, mi-a venit din nou mie rîndul. E curios că  atunci nici ea, nici Artiom – vărul eu, de Kira nici nu mai vorbesc, nu și-au dat seama cine se ascunde sub chipul bonom al bătrînului cu barbă albă și cu nas stacojiu. În acest an ar fi fost prea riscant s-o fac pe moșul. Voica a devenit perspicace din cale afară. Așa că Aurelia a convins un vecin să preia ștafeta costumului roșu. Și vecinul s-a descurcat de minune. Am salvat, se pare, și în acest an arhetipul bunicului darnic al tuturor copiilor. Chiar și așa, Voichița a detectat părul castaniu al vecinului sub peruca albă. N-a pus totuși la îndoială existența personajului, în genere. La urma urmei, cadourile împărțite cu dărnicie erau cît se poate de reale. Chiar și eu am primit ceva (un smartfon bengos) din sacul încăpător al bătrînului, spre surprinderea mea neprefăcută. Atunci mi-am dat seama că n-am luat în serios de ajuns acest ritual și n-am contribuit cu nimic la sacul moșului pentru Aurelia (doar cu o zi înainte a avut zi de naștere...). M-am lăsat din nou în grija ei, care și-a asumat în întregime întreaga sarcină. Chiar și darurile pentru ea însăși.

Cîteva zile mai tîrziu m-am scăpat cu vorba și i-am spus Voichiței: „telefonul pe care mi l-a dăruit mama”. Aici, Voica mă corectează prompt: telefonul ți l-a dat Moș Crăciun, nu mama! Chiar vrei cu tot dinadinsul să o faci să nu mai creadă [în Moș Crăciun] – mă admonestează Aurelia pentru gafa pe care am comis-o. M-am simțit ca un adult blazat și cinic, gata în orice moment să strivească corola de minuni a sărbătorilor de iarnă.