Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din 2018
Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
La grădiniță, Voica arde de nerăbdare să-mi spună ceva, dar, pentru confortul ei psihologic, vrea să se asigure că nu voi rîde. Și nici nu voi zîmbi. Bine, Voica, ne-am înțeles: nu voi rîde și nu voi zîmbi. Știi cîți băieți mă iubesc? Cînd, unde, aici la grădi? Vlad și David, adică doi. Și apoi începe a înșira toți iubiții pe care i-a avut vreodată, la Chișinău și la București: Marc, Kiril, al doilea Marcu... Nu-i mai țin minte pe toți. Tu ai minte mai mare, ar trebui tu să-i ții minte. Am promis că nu voi rîde. Și nici nu voi zîmbi.
Poveștile spuse de tata sau de mama înainte de somn sînt bune, dar ele au un defect grav: au un sfîrșit. După care copiii trebuie să se culce. Cînd Kira a înțeles acest lucru și n-a vrut să se resemneze cu ceea ce trebuie să urmeze invariabil după încheierea poveștii, a luat frîiele narative în mîinile ei. De cîteva seri, de fiecare dată cînd venim eu sau Aurelia să le spunem povestea de seară, Kira ne-o ia pe dinainte și ne declară că ea vrea să ne spună prima povestea. În ciuda protestelor Voicăi, o încurajăm pe Kira să ne povestească. „A fost o dată ca niciodată... o bunică băt'înă..., care avea o sută de milioane de ani... Și a adus... un cast'avete. Și a venit și bunelu'. Bunelu' a adus salată. Mama a adus o vază... Și tata a adus o vază...” Totul se leagă în povestirea Kirei, deși intriga nu pare să se ivească, iar de deznodămînt nici vorbă. După mama, vine tata, după tata, Voichița, după Voichița iepurașul, după iepuraș cîinișorul, și tot așa cîte o vietate care…
Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.
De la o vreme, Kira vrea să facă totul doar cu mama ei. Cine să o hrănească? Mama! Cine să o ia în brațe. Mama, desigur. Cine să o șteargă la fund? Mama! Numai mama. Pentru ca să cuceresc eu aceste privilegii, trebuie să mă înarmez cu multă răbdare, glumițe și joacă. Iar cînd Kira își cîștigă dreptul ei legitim de a sta lipită de mamă-sa, Voica începe să-și revendice și ea acest drept inalienabil. Pînă la urmă, se pare că toată lumea vrea să doarmă, să mănînce și să defecheze cu mama. Pînă cînd, în ultima noapte, turbulentă, Aurelia a luat-o pe Kira lîngă ea, în pat. A zis că nu poate priva copilul de căldura maternă de care are nevoie, mai ales aici, la București, într-un mediu nefamiliar. Ne-am înțeles că, dacă se mai repetă asemenea nopți, ea va dormi cu Kira, iar eu cu Voica. Dimineața am avut imprudența să-i spun Voicăi că voi dormi cu ea, în cazul în care Kira va dormi prost. Era fericită. Nu m-am așteptat la o asemenea explozie de bunăvoință din partea ei. Seara, cînd ne pregăt…
În ziua plecării la București, am ținut să facem lucrurile cele mai urgente, de neamînat. După o zi de somn asezonat cu urletele și plînsetele Kirei, și asta chiar dacă deja de mai bine de o săptămînă doarme de regulă cu Aurelia, dimineața cu prima oră începem a căuta un neurolog de copii. Un medic de somn, altfel spus, pe înțelesul tuturor. Medicul ne dă o veste bună: dacă nu-s simptome epileptice și nu are vreo malformație la creier, de verificat cu o electroencefalogramă nocturnă – vizualizați acum fața Aureliei – atunci e un copil absolut normal, doar că are nevoie să fie ajutat să-și regleze somnul. Iar pentru asta ea ne prescrie un medicament, de somn. Și ce efecte adverse are? – o iscodește Aurelia suspicioasă. Ea văzuse tot felul de medicamente la psihiatrie care usucă gura, strîmbă fața, face diaree sau constipație și înnebunesc la propriu... Nu, să stăm fără grijă, nici chiar așa... Și într-adevăr, părea a fi un medicament-minune, un adevărat panaceu. Și-a făcut efect din pr…
Azi e ziua Kirei. Ieri, la petrecerea la care au venit buneii (din ambele părți), cineva i-a urat Kirei să obțină ce-și dorește. A fost întrebată ce-și dorește. Ea a răspuns că vrea să doarmă bine. Nu e sigur dacă e dorința ei sau e a noastră. În orice caz, în noaptea de după petrecerea ei chiar a dormit bine, sau destul de. S-a trezit doar o dată, pe la 5 dimineața. Și, lucru miraculos, a rămas în patul ei. Adevărul este că, treptat, Kira a reușit să se instaleze se pare definitiv în patul nostru. Și pentru că nu încăpem toți trei în patul nostru matrimonial, unul trebuie să plece. Am plecat eu, în patul Kirei. Azi am mai dat-o hura o dată cu scaunul (e azi ziua ei). I-am dat să sufle în trei lumînări înfipte într-o felie de pîine neagră și am întrebat-o ce-și dorește. Să dorm bine, ne zice Kira pe același ton inocent de-ți vine s-o iei în brațe și să tot dormi așa, cu ea în brațe.
La ultima ședere la bunei, Voica a desenat și a discutat pe teme filozofice, existențiale. Mai întîi a desenat o floare cu diverse rosturi ale ei în viață: florile în cîmpie, floarea dăruită, floarea care moare (cu capul în jos). Apoi a discutat cu bunelu’ despre rostul omului în viață și despre fericire. – Tu, bunelu’, ce rost ai în viață? – Hm, grea întrebare îmi pui, Voica, dar tu, care crezi că e rostul tău, îi întoarce el întrebarea în chip maieutic. – Eu..., păi mie îmi place să cînt, să dansez... Dar spune-mi tu, bunelu’... – Păi uite, cred că am și eu cîteva rosturi bune în viață: am niște studenți pe care îi învăț și pe care îi ajut să-și caute rostul lor în viață, mă joc cu voi, nepoatele mele dragi... Voica a rămas puțin visătoare, de parcă ar mai aștepta un rost în viață încă nespus și neștiut nici de ea, nici de bunelu’. – Bine, acum vreau să te întreb și eu ceva, – o întreabă bunelu’ pe Voica pe același ton socratic, spune-mi: ce înseamnă pentru tine fericirea? Voica stă…
Voica ne spune că o deranjează un dinte. Ne uităm în gura ei cu becurile de la mobile aprinse. Îi apare un fir de dinte dintărătul unui dinte de jos. Aurelia începe a panica, cum îi stă în fire. Află pe internet că creșterea dintelui nou peste cel vechi se cheamă dinți de rechin. E nostim să crești un rechin de mic în propria casă. Dar cred că, cel puțin acum, această metaforă i s-ar potrivi mai bine Kirei, care și-a stricat caracterul de la o vreme – o fi vîrsta ceea nesuferită, „from two to four”, după cum îi spunea David. Se poate pune în fund, de exemplu, și să înceapă a urla că nu viauuuuu! - Ce nu vrei, Kira? – Nu viau, țipă ea și mai abitir. Chiar și noaptea, cînd pare să nu ne mai recunoască, deloc. – Nu viau-u-u-u!! Și Voica are ceva de prădător în caracterul ei, pe care mama ei îl vede ca pe un semn de personalitate, dar ea cel puțin ne recunoaște în momentele ei critice.
Voichița a făcut din nou pasiune pentru balet. Mulțumită lui Marc, noul ei coleg de grădiniță și mentor de balet. Seara vine acasă animată de gîndul de a mai privi o bucată din filmul Balerina și apoi a-și îmbrăca costumul de balerină, a-și pune încălțămintea de balerină și de a dansa Lacul lebedelor (altceva nu merge pentru dans). Dimineața se duce însuflețită la grădiniță pentru că Marc o va antrena din nou să danseze, să pună corect picioarele și să facă salturi cu piruetă. Pentru ea nu e principial că Marc se întreține reușit și cu alte fete, iar cu una din ele chiar se și pupă cu regularitate, ba chiar, dacă se adeveresc zvonurile, se și va căsători. Ceea ce contează cu adevărat este că el o va învăța să fie o balerină, iar ea îi va fi o elevă pasionată și silitoare. Și ce dacă a refuzat să mai meargă la două cercuri de dans. Încercăm să o convingem că va putea merge din nou la un cerc de dans – de balet!, dar ea rămîne prudentă. Și la ce i-ar trebui acum un cerc de dans, dacă îl…
De la o vreme, Kira nu-și mai reține pipele la grădiniță. Poate că a luat exemplu de la colegii ei mai puțin abstinenți. Sau uită să se ceară la oală înainte să o fure somnul de amiază? Ieri a făcut și la grădiniță, după somn, și acasă. După obiceiul format recent, la o bucată de noapte Kira se mută în patul nostru. Aurelia evadează la un moment în patul Kirei. Spre dimineață, Kira mă trezește: mama, mama, învelește-mă”. Am învelit-o, dar ea s-a sculat după cîteva clipe și s-a dus la mamă-sa în patul ei de copil. Am adoptat mai nou o nouă metodă de somn: cînd vrea mușchiul ei, Kira se mută în patul nostru. Pînă vine dimineața, în patul nostru se întîmplă o rocadă halucinantă: seara mă culc eu cu Aurelia, pe la miezul nopții vine Kira și dormim în trei, apoi Aurelia se mută în patul Kirei, după un timp Kira se trezește și se duce la mama ei în patul ei. Spre dimineață, Aurelia se întoarce în patul nostru. Într-un final, revine și Kira în patul nostru conjugal. Cei mai statornici sîntem…
A nins toată noaptea, iar spre dimineață orașul era acoperit de o pătură groasă de zăpadă albă, strălucitoare. După cîteva zile cu 15 grade plus, o zăpadă căzută acum, la mijloc de martie, a fost pentru mulți o surpriză mai degrabă neplăcută. Pentru Voica și Kira, sau domnișoara Mîine și domnișoara Poimîine, după personajele din povestea Alinei Rosetti citită în ajun, a fost la început un subiect de frustrare, după tot alaiul de povești și poezii de matineu care le-au întreținut așteptarea că, iată, „Vine, vine primăvara!”. Pentru mine, în schimb, această zăpadă a fost ca o binecuvîntare. Poate pentru că, cel puțin în mintea mea, am tras cu mine cîteva restanțe în această primăvară venită prea repede, așa încît revenirea în drepturi a iernii i-a dat mentalului meu un răgaz pentru a-și termina cele începute, înainte să vină din nou primăvara. De conjunctură, am recompus cu Voichița cîntecul: „Vine, vine primăiarna! Se așterne în toată țara. Mari troiene pe cîmpii. Să ne bulgărim, copii…
Hotărît, Kira a intrat într-o fază mistică. Într-o zi, s-a apropiat de Aurelia și i-a spus, pe șoptite: vine sufletu' din cei... – Ce tot spui, Kira? - Ie iotund și aie două buiine... Și arată cu degetul în aer o formă rotundă și pe ea, cu același deget, două buline. – Of, nu mă băga în boale, Kira! – o imploră Aurelia. După vreo două zile, Aurelia pune filmul nostru de nuntă. La un moment dat, îi arătăm Kirei pe bunelul Nicolae, de care Kira știa doar din auzite și pe care îl văzuse doar în pozele înșirate la bunica Maria prin toată casa. Kira se uita fascinată la figura mișcătoare a bunelului Nicolae în vîltoarea nunții. – Mama, vieau să fiu și eu acoio! – îi spuse ea mamei, și apoi a repetat fraza de cîteva ori, de parcă aceasta ar fi o vrăjitoare a timpului și i-ar sta în puteri să o teleporteze pe Kira la nunta părinților ei.  A doua zi Kira mi-a spus: ți-aduci aminte cum buneiu’ Nicolae ne-a săiutat? – Cînd Kira? – Iei... – Ieri? Ne-a sărutat bunelul Nicolae? Cînd, Kira? – o…
Azi ne-am dus împreună să le luăm pe Kira și Voica de la grădiniță, Aurelia pe Kira și eu pe Voica. Dar înainte de asta am așteptat-o vreo 10 minute mai întîi pe Kira să-și termine omleta, cam hoțește, la o anumită distanță de geamul grupei, ca să nu ne vadă copiii și să alerge la noi ca potîrnichele după mamamamama.... Apoi, tot hoțește m-am deplasat pe sub geamuri, aproape în genunchi, ca să ajung la Voica. Mînca și ea, numai că ea a fost mai pretențioasă la omletă – sau pentru că m-a văzut pe mine? – și nu și-a terminat farfuria.
O iau pe Voica de la grădiniță. Mă roagă să o las trei minute să se ma joace cu prietenii. Remarc, în trecere, vreo trei băieți pe lîngă Voica. Mergem la magazin. O vînzătoare mă felicită galant, după ce-i iau ouăle, cu sărbătoarea... Care? 23 februarie! A, ziua armatei sovietice, devenită tradițional ziua bărbaților, un fel de corespondent masculin al lui 8 martie – ziua mamelor și a tuturor femeilor, desigur. Ah, da... Mulțumesc. Credeam că mă felicită cu ziua lui tata! Vînzătoarea zîmbește, oarecum descumpănită de reacția mea, probabil neadecvată. În drum, Voichița îmi spune că azi la grădiniță au sărbătorit ziua bărbaților. Asta chiar e bună... Cu ocazia asta, Voichița mi se destăinuie, aproape în șoaptă: știi..., un băiat mă iubește, îl cheamă Kiril. El de fiecare dată cînd mă vede, mă pupă. Și îți place?, o întreb eu. Da!, de parcă ar spune: Da, firește. Și acum s-a apropiat de mine și mi-a spus că nimeni nu vrea să-l pupe, de ziua bărbaților. L-am pupat. Hm, și i-a plăcut? Da! …
Marți spre miercuri: noapte de coșmar, cu sculat din pat de cîteva ori, plînsete, urlete, smiorcăieli. A doua zi, o întrebăm pe Kira de ce se scoală noaptea și ne trezește din somn de fiecare dată. Pentu că... veau să vii la mine. Bine, Kira, dar nu pot veni de zeci de ori! Miercuri spre joi: la fel. Tot atîtea urlete, plînsete, smiorcăieli. De ce? – o întreabă Aurelia. Pentu că... am vut să vii... Joi spre vineri: idem. Îi sunăm pe bunei și îi întrebăm cînd vor să-și ia nepoatele în weekend. Sîmbătă dimineață. Altă dată ne spuneau să le aduc de cu vineri seara. Vor să cîștige o noapte, cu siguranță. Vineri spre sîmbătă: același scenariu. Aurelia merge pînă la urmă să doarmă cu ea, deși ne-am zis că vrem să o obișnuim să doarmă în patul ei și să ne lase să dormim într-al nostru. N-a fost o soluție, pentru că ea a continuat să plîngă, să țipe, să se scoale în fund, apoi să se pornescă instinctiv spre dormitorul nostru. Dimineața, același răspuns. Bine, dar am dormit cu tine, ce mai vre…
Urcăm în mașina semicongelată, le așez pe Voica și pe Kira, le fixez centurile, curăț promoroaca de pe parbriz, dau drumul la căldură, la radio și pornim la grădiniță pe drumul cel scurt, cum îi spune Voichița (dar ea îl preferă pe cel lung). Radio Chișinău: „... toți vor să fie șefi. Pînă și copiii cînd sînt întrebați, îți spun că vor să fie șefi cînd vor crește mari...”. Tata, tu vrei să fii șef? – mă întreabă Voica apropo de discuția de la radio. Mă gîndesc preț de cîteva clipe. Da, vreau... Chiar?! – sa arată Voica suprinsă. Chiai? – replică și Kira în ecou. – Da, vreau, ce e rău în asta? Dar vreau să-ți spun că poți fi șef de țară și să nu ai nicio o putere și să fii șef într-o echipă mică și să faci mai multe lucruri bune. Uite așa șef vreau să fiu, ca să ajut niște oameni să facem împreună lucruri bune. Voica a rămas visătoare. Ne continuăm calea la grădiniță pe drumul cel scurt.
Kira a rămas din nou acasă, de astă dată o poveste cu febră de 37,6oC (care va trece a doua zi la fel cum a și venit). Voichița e bucuroasă. Pentru că asta înseamnă că îi voi povesti din nou amintiri din copilărie. Să luăm sau să nu luăm mașina de la parcare? Păi dacă e cu amintiri, nu avem nevoie de mașină! Cu atît mai mult că e vreme frumoasă, cu ger și soare. Ne îndreptăm pe cărarea noastră preferată, cea care ne dă cel puțin o iluzie de cîmp într-un morman de asfalt și gheață. Și mă pun pe depănat amintiri.
Vineri seara am reușit în sfîrșit să ducem fetele la bunei, la Mugurel. Am vrut să o ducem pe Kira mai devreme, dar pentru că avea varicelă buneii au preferat să nu riște, nefiind siguri dacă au avut vreodată vărsat de vînt și deci dacă sînt sau nu imuni. Mi s-a părut un argument îndoielnic că n-ar fi avut vreodată așa ceva, dar le-am respectat rezerva.
Seara Voica ne-a destăinuit că la grădiniță i-a spus doamnei Luminița că niște fetițe din grupa ei au mîncat bomboane. Eu cu Aurelia am rămas descumpănite. – Și ce, adică, le-ai pîrît? Păi n-ai adus și tu niște bomboane într-o zi la grădiniță, pe care le-ai mîncat cu Iulia și cu Dașa? Dacă vei mai face așa, prietenele tale nu vor mai avea încredere în tine și vor ascunde de tine secretele lor. Voichiței nu i-au plăcut vorbele mele. A doua zi dimineața, ducînd-o la grădiniță, am vrut să-mi nuanțez punctul de vedere și i-am spus că uneori este bine să denunți anumite fapte rele pe care unii copii sau oameni mari le pot face, de exemplu atunci cînd bat alți copii sau cînd chinuie animale, cînd îi fac cuiva rău, într-un cuvînt. Dar atunci cînd mănîncă pe ascuns o bomboană, nu e mare lucru – nu fac rău nimănui, numai dacă nu ești invidioasă... Voica a fost de acord. Dar ca să schimbăm tema, ea mă roagă să-i povestesc, ca în altă zi, amintiri din copilărie. Fiind în pană de subiecte de pove…
În acest moment, Aurelia doarme cu Voichița. Kira a adormit în patul ei, după cîteva tentative de a pătrunde și ea în patul Voicăi, lîngă mama. Ai zice că toată lumea se ceartă în casa asta pentru a dormi cu Aurelia. În afară de mine care m-am resemnat, pe semne, să dorm de unul singur. Pentru corectitudine, ar trebui să amintesc că ieri seara Aurelia se pregătea să o primească pe Voica în patul nostru conjugal, pentru că așa s-au înțeles ele, ca două prietene. Ei și, desigur, eu, mascul dominant ce mă aflam, m-am opus cu tărie, ba chiar și le-am dat jos din pat, la propriu. Și am zbierat că nu, nu și nu! Ei și atunci Aurelia și Voichița s-au retras supărate în camera copiilor. Pentru ca să mă explic ar trebui să spun că înainte de asta, Kira a bătut de cel puțin 15 ori în ușa bibliotecii, unde ne refugiem noi după ce adorm copiii pentru niscaiva muncă la calculator. De fiecare dată vroia și cerea ceva: apă (3 ori), la WC (de 3 ori), mîncare (de 2 ori), ca să-mi spună ceva (3 ori), ca…
Moș Nicolae, Crăciunul pe stil nou, Revelionul, Crăciunul pe vechi... De fiecare dată vine un moș prea-bun, fabulos, care aduce daruri copiilor și uneori și părinților lor. Copiii au nevoie să creadă în Moș Crăciun, nu-i așa? Dacă le refuzi această credință e ca și cum le-ai fura copilăria. Aurelia este convinsă de asta cu tărie. Și face totul pentru a le perpetua credința din an în an. La primul crăciun al Voichiței am fost eu moșul. Apoi tatăl meu a preluat halatul roșu și scufia cu barbă albă. La cel de-al patrulea crăciun al Voichiței și la primul al Kirei, mi-a venit din nou mie rîndul. E curios că  atunci nici ea, nici Artiom – vărul eu, de Kira nici nu mai vorbesc, nu și-au dat seama cine se ascunde sub chipul bonom al bătrînului cu barbă albă și cu nas stacojiu. În acest an ar fi fost prea riscant s-o fac pe moșul. Voica a devenit perspicace din cale afară. Așa că Aurelia a convins un vecin să preia ștafeta costumului roșu. Și vecinul s-a descurcat de minune. Am salvat, se par…