Ieri dimineață, Aurelia a descoperit că o cizmă a Voicăi a fost cusută în partea de sus unde avea o gaură. A fost cârpită și cu o bucățică de material pentru trăinicie. Vine la mine și mă întreabă dacă am cusut eu. Eu spun că nu, firește, nu e în stilul meu, ca să spun așa. În plus, zilele astea abia de am avut timp să-mi șterg propriile încălțări, darămite să mai cos și bocancii copiilor. Și e cusută doar una, a doua rămas necusută, de parcă ar vrea să mă învețe cum să am grijă de încălțămintea copiilor, observă Aurelia cu suspiciune. Poate cineva la școală a făcut „asta”? – mă dău eu cu părerea? Dar n-o vedem pe doamna Daniela sau pe doamna Oxana cosând cizmele copiilor. Nu cumva buneii au avut grijă de încălțămintea nepoatei? Da, se leagă, deși nu e nici „stilul” lor. Iar dacă și au făcut-o, de ce doar o cizmă? Azi, când am luat-o pe Voica de la școală, am continuat să dezlegăm misterul, fără mult succes. Ca să nu speculăm, am sunat-o pe bunica Margareta și am întrebat-o direct dacă ea sau bunelu’ au cusut cizma. Nu, nici ei. Mai spre seară, am sunat-o și pe bunica Maria. La fel. La început ea înțelesese că vrem să o rugăm să ne coase ceva. După eliminarea tuturor suspecților, am ajuns din nou la membrii familiei – cerc închis. Nu ne mai rămâne decât să credem că e o forță supranaturală la mijloc în toată povestea asta – vreun spiriduș-cizmar, ca în povestea fraților Grimm, sau poate Moș Nicolae însuși a reparat cizma înainte de a pune în ea dulciuri și covrigi? Pentru orice eventualitate, Voica i-a pregătit în coridor niște bucăți de portocală, biscuiți și un bilețel: „Spuneți cine sunteți / Scrieți mai jos numele ___________ Eu sunt Voica.” Curios acest mesaj. Și e oare pluralul de politețe sau îi are în vedere pe amândoi, și pe spiriduș și pe Moș Nicolae? O să vedem mâine dimineață dacă s-a(u) înfruptat din merinde peste noapte. Poate va/vor repara și a doua cizmă... Vă țin la curent. Aveți grijă de cizmele voastre. Se apropie Sfântul Nicolae (pe vechi)... 

Ieșim cu Kira din scara blocului și simțim că ne vină în față un miros râncet care s-a așezat deasupra orașului de vreo săptămână. Kira se oprește și spune: miroase ca la sanatoriu. Care sanatoriu, Kira? Ca la mare? – Da, da... - Și îți place cum miroase? – Da! – izbucni Kira. Mi-am adus și eu aminte de acel miros de la Sergheevka. Probabil și vecinii noștri ucraineni aveau probleme cu stația de epurare sau cu poluarea apelor subterane. Întâmplarea îmi aduce aminte de bancul în care doi viermi, tatăl și fiul, stau într-un rahat, iar fiul îl întreabă pe tată: tata, de ce alți viermi stau în mere, pere și alte fructe, iar noi stâm în rahat? – Pentru că noi suntem patrioți, fiule! – răspunde cu mândrie viermele-tată. Ar fi ironic dacă, într-o bună zi, mirosul de rahat le va stârni fiicelor mele nostalgii după baștină. Un rahat pe post de madlenă.

Constituția familiei ne recomandă că de acum încolo „weekendurile sunt zile pentru odihnă și petrecere a timpului cu familia, în afara casei.” În acest weekend, ne-am asigurat acest drept cu prisosință.

Fetele și Aurelia au mers sâmbătă dimineață la un spectacol la teatrul Guguță. Iar seara am mers doar eu cu Aurelia la un spectacol mai ciudat, fără sală, cu actori-spectatori. Doar că, problemă, nu știam cu cine să lăsăm copiii. Vecinii nu au putut, niște prieteni la fel, buneii bolnavi... Și atunci i-am lăsat... singuri acasă: le-am pregătit mâncare în farfurii pe masă, le-am pus un film animat la TV și le-am scris numere de telefon la care să sune dacă au vreo problemă.

Spectacolul la care urma să participăm, Remote Chișinău, începe în cimitirul catolic din Chișinău. Nu știați că există un asemenea cimitir la Chișinău? I se mai spune și cimitirul polonez. Și, curioasă coabitare, în același cimitir au fost înmormântați și chișinăuenii armeni, așa încât i se mai spune și cimitirul armenesc. Se află undeva între mallul de pe viaduct și Parcul trandafirilor. Mai este acolo și o capelă poloneză și o bisericuță armenească. E bine să păstrăm în memorie că am avut cândva un oraș mai cosmopolit decât este azi și decât probabil va fi mâine. Dar să ne întoarcem la spectacol. Nu vreau să fac un comentariu prea lung și elaborat. S-a mai vorbit despre conceptul spectacolului (vezi de ex., aici (locals) și aici (radio Chișinău)). Ideea este că orașul însuși devine o scenă imensă în care ne plimbăm în grup și privim, în calitate de spectatori, și în care uneori intervenim ca actori – de exemplu, dansând pe o piață mică în fața mall-ului după o melodie care le cântă tuturor participanților în căști, dar pe care n-o aud, firește, ceilalți orășeni și actori naivi în spectacol. Rolul de spectator și actor e oarecum interșanjabil – suntem pe rând și unii și alții – într-un fel, ca în viața noastră socială (ne amintim de celebra carte a lui Goffman, Viața cotidiană ca spectacol), doar că spectacolul te face mai conștient de acest lucru. De altfel, spectacolul – ca să-i spun așa – joacă și cu instinctele noastre de grup. Vă imaginați: 50 de oameni, care în general nu se cunosc între ei, formează la un moment dat un soi de grup relativ coerent, dar care în care membrii nu vorbesc între ei, ci ascultă vocea unei moderatoare (sau a unui moderator) în căști. E o experiență estetică și existențială, curioasă, de înstrăinare (ostranenie) față de propriul oraș, față de relația ta cu ceilalți locuitori ai orașului, față de modelele firești de interacțiune în grup, față de relația cu tine însuți și cu propriul corp...

Duminică am vizitat cu familia o comunitate de oameni în satul Râșcova, din codrii Orheiului, numită Eco-Village Moldova. Oamenii de acolo vor să trăiască într-un mod cât mai prietenos și armonios cu mediul ambiant și ceilalți. Trăiesc, consumă și lucrează eco. Duminică au marcat 1 an de la fondarea grajdului – numit aici „sanctuarul de cai”. Acum un an, au cumpărat niște cai de la o fermă și i-au tratat cu respect și iubire. Am învățat de la ei cum să te apropii de cal, cum să comunici cu el, fără să invadezi viața animalului cu niște apucături de stăpân – mângâindu-l, hrănindu-l sau dresându-l când îți poftește, deși l-ai văzut pentru prima dată. Mă uitam la acești oameni – de parcă erau dintr-o altă viață, dintr-un alt film. Mi-au spus că în viața lor de zi cu zi se ciocnesc, totuși, cu diverse dificultăți, na, ca toată lumea – uneori discută în contradictoriu, se confruntă uneori cu reticența unor oameni, cu puseurile distructive ale altora. Dar e o viață pe care ai vrea să o trăiești și tu și să o împărtășești cu toată lumea. Îmi spuneam că dacă mai sunt așa oameni în Moldova, înseamnă că poate nu e totul pierdut în această parte a lumii. Voica și Kira s-au integrat perfect în acest colț de rai eco: au sărit pe trambulină, au mângâiat cai, au mâncat supă de bostan și au cântat la tobe, iar când a venit ora de întoarcere, Kira scâncea că „nu sunt obosită...”. A adormit buștean de la primele clătinături ale mașinii până am ajuns la Chișinău. Seara, înainte de culcare, le-am povestit fetelor despre cum s-au împrietenit cu caii de la Eco-village și au învățat a vorbi cu ei. De fapt, n-am inventat aproape nimic.

- Ce ai scris aici, Kira?
- Nu știu. Că eu nu știu să citesc…

De vreo săptămână, în fiece dimineață, atunci când nu mergem cu bicicleta, vorbim cu Kira diverse până ajungem la grădiniță. Acum că am rămas singuri, fără Voica (ea merge la școală, însoțită de mama), mă pot concentra doar la comunicarea cu ea – înainte, fără să vreau, mă adresam mai mult Voicăi, care mereu e cea care știe mai multe, înțelege mai multe și e un partener de discuție mai important. Ca să leg capăt de vorbă cu Kira, și ca discuția să fie și cu rost, îi propun să facem ghicitori. Îi zic eu prima ghicitoare: e mică, are părul blond cu capetele roz (da, mamă-sa le-a vopsit iarăși capetele părului, lucru cu care eu n-am fost de acord, dar asta e altă discuție) și merge la grădiniță. Eu sunt! – spune Kira triumfătoare. Da! Dar asta: e mai mare, are părul castaniu cu capetele roz (la fel...) și merge la școală. E Voica! Da, corect! Hai acum să facem o ghicitoare despre iarbă, îi propun eu. E verde, crește din pământ, îi place apa și soarele. Iarba! Da, acum spune și tu o ghicitoare. Eu vreau să spun o ghicitoare despre iarbă, îmi zice... Mda, spune. Iarba e verde, îi place pământul, apa și soarele. Da, Kira, dar nu trebuie să spui că e iarba, mai bine să mă lași să ghicesc eu. Vrei să spui o ghicitoare despre altceva? Da, vreau să spun o ghicitoare. E negru, dar nu mănâncă om. Ma gândesc câteva clipe și îmi dau seama că nu voi ghici niciodată. Mă dau bătut. Ce e? E câinele, îmi spune Kira victorios. Atunci mă apucă un râs de nestăpânit, abia reprimat până atunci. Kira se arată puțin suspicioasă că râd, dar îi spun că îmi pare o ghicitoare tare veselă. Atunci, Kira prinde la curaj și îmi spune și o altă ghicitoare: e galben, dar nu e soare. O lămâie? Nu!... Un puișor. Îi spun că data viitoare o să am nevoie de mai multă informație, ca să pot ghici. Pe drum mi-a mai spus câteva: e portocalie și e rotundă, și e dulce la gust, adaug eu. Portocala? Da, corect, Kira!

De câteva zile, Voica se trezește înaintea tuturor, i-o ia și Kirei pe dininte. Alaltăieri, a venit disdedimineață în dormitorul nostru și s-a culcat pe tăcute în patul nostru. Nu știm de ce Voica a renunțat, măcar pentru câteva zile, la năravul ei de a dormi mult dimineața, în schimbul nedormitului la amiază. O fi poate că se apropie prima zi de școală, pe care o așteaptă cu nerăbdare? În tot cazul, dacă tot a venit la noi și nu mai putem dormi, nici ea, nici eu, i-am propus să ne plimbăm la pădure, după cum ne era obicieul, până atunci al meu și al Kirei. Am alergat și acum, intermitent, mai repede la vale, mai greu la deal. În capătul văii, am sărit peste un pârâu cu apă scursă, probabil, din țeava de la marginea pădurii. Voica a sărit pe o porțiune de pământ moale. În poiana nucului, am început să-mi fac tabietul exercițiilor. Voica s-a uitat primprejur să vadă ce ar mai putea face. A remarcat scorbura din copac – da, exact scorbura veveriței – și a început s-o exploreze. I-am spus că, cu o zi înainte, Kira a ascuns acolo o frunză roșie. Voica a făcut o față ca și cum nu ar înțelege de ce am spus asta. De parcă n-aș fi înțeles că aș fi făcut vreo gafă, i-am arătat unde Kira a găsit acea frunză roșie. Deși nu i-a plăcut că nu este ea prima descoperitoare a scorburii și a frunzelor roșii, s-a dus în direcția arătată de mine. După câteva clipe, a sărit agitată prin poiană de la o albină și a alergat la mine să o protejez. După ce s-a liniștit, s-a dus înapoi la copacul cu frunze colorate. A trebuit să mă cațăr eu în copac, fiind felicitat de Voica, ca să-i ajung câteva fire cu frunze roz. Și-a făcut un soi de culcuș din frunze la intrare în scorbură, era casa ei ca și cum. După ce am terminat exercițiile, m-am așezat pe frunzele proaspăt așternute. Voica se simțea ca o gazdă primitoare ce este. La întoarcere, am luat buchețelul de frunze colorate și ne-am îndreptat pe cărările obișnuite. Pe marginea cărării, am cules, la propunerea Voicăi, niște bucăți de scoarță de copac, pe care le-am așezat podeț peste pârâu. Am făcut un lucru bun și pentru alții care vor vrea să treacă pârâul, s-a felicitat Voica. E adevărat – cel puțin am făcut un lucru bun pentru noi când vom reveni la pădure și vom vrea să trecem pârâul.

Dimineața, eu și Kira ne sculăm de fiecare dată primii. Azi dimineață, m-am sculat la 7, am ieșit din cameră și am văzut-o pe Kira, care cobora din pat. Mergem la pădure? – o întreb. Da. Era ca și de la sine înțeles. Ne-am făcut toaleta, ne-am îmbrăcat în grabă și am ieșit afară. Ne mângâia un aer proaspăt, matinal, de sfârșit de vară. Coborâm scările din curte și... Hai să alergăm! – mă îndeamnă Kira. Ne punem pe alergat. Alteori nu rezista prea mult. De astă dată a ținut până la intrare în pădure, s-a odihnit un minut și a vrut să continuăm. Ne-am oprit abia la drumul dintre cele două poieni. A zis că e timpul să luăm o pauză. Exact așa a zis. Am mers fără grabă spre poiana nucului. Când eram pe punctul de a ajunge, Kira a zărit ceva într-un tufiș. A scos o frunză roșie. Era frumoasă. Anunța toamna. M-am uitat la nuc. Avea frunzele îngălbenite. Dar frunza Kirei era deosebită. A zis că o păstrează pentru mama. A ascuns-o în scorbura nucului – scorbura veveriței, după cum a poreclit-o pe loc – tot acolo s-o găsească când ne întoarcem acasă. Am început a face exerciții. Kira m-a imitat câteva minute, apoi s-a plictisit și s-a dus să mai caute frunze. A mai găsit una, tot acolo, dar nu mai era atât de frumoasă ca prima. A rupt și o floricică. Mi-am terminat exercițiile și am dat să plecăm. Trebuia să mai trecem și pe la magazin, să cumpărăm de mâncare pentru micul dejun. În drum, am mai găsit o pană de porumbel. Kira și-a pus frunzele și floricica în piept. Era mândră de broșă. I-am pus și pana. Exulta. De fapt, le-a pregătit cadou mamei, Voicăi și întregii familii. La ieșire din pădure, a remarcat că eu nu am niciun cadou. Am ridicat o frunză îngălbenită de jos. E frumoasă, m-a încurajat Kira. Am vrut s-o arunc, dar Kira m-a oprit. Ei, tata, vrei să nu mai ai cadou? – m-a dojenit ea cu bunăvoință. La magazin, eu cumpăram produse, iar ea mă urma. Nu-ți fă griji, tata, sunt aici, mă liniștea Kira din spate. Eram liniștit în privința ei. La casă, am plăit și am ieșit, când Kira observă că nu mai are cadourile în piept – detaliile, cum i le spunea ea. Am căutat amândoi prin magazin, dar se vede că persoana de serviciu le-a și strâns. Ca s-o consolez i-am dat frunza mea. A acceptat, dar nu era deloc un substitut la înălțimea detaliilor culese de ea. Acasă i s-a plâns mamei de pierdere. Ca să-i aline necazul, Aurelia i-a propus să închidă amândouă ochii și să-și imagineze că a adus acasă cadoruile și i le-a dăruit, ei și Voicăi. Kira zâmbea cu ochii închiși și obrajii înlăcrimați.

Anul trecut, Kira nu se mai sătura de scăldat. În acest an, Kira se mulțumește cu bălăcitul în valuri pe mal. În limbaj sanatorial, se zice talazoterapie. Nu se încumetă să intre mai adânc în apă, nici cu mine, nici cu Aurelia. O fi din cauza scăldatului în toboganul „cel strașnic” la ștrandul de la Chișinău la care ne-am dat cu Kira și a înghițit niște gâturi de apă. E drept că atunci când apa de mare e liniștită și limpede intră mai adânc și stă mai mult în apă. Se simte mai în siguranță.

În fiecare zi marea e alta. În prima zi era aprigă și învolburată. În cea de a doua zi, spuma mării împroșca pe mal cu nisip și scoici. În a treia zi apa mării era rece ca un râu de munte. În a patra zi, marea era liniștită ca un heleșteu, iar apa era limpede de-ți venea s-o bei. În a cincea zi, marea s-a încrâncenat din nou, cu valuri mari ce se spărgeau de mal ca niște geamuri în furia vântului. În cea de a șasea zi, norii au acoperit cerul, de nu se vedea unde sfârșește marea și unde începe cerul, iar apa se făcuse din nou rece de cleștar. Aurelia și alte mame de la sanatoriu se plâng mereu de apă rece și vreme rea. Pe mine marea ma încântă în toate ipostazele ei. Când eram mici și scânceam că apa ar fi prea rece și ne clănțăneau mereu dinții când ieșeam pe mal, iar mama ne ștergea, tata ne spunea că apa e numai bună și e mai bine să ne uscăm pielea alergând. Ne mai spunea o vorbă de duh că, atunci când apa era prea caldă, un georgian ar fi spus: eto ne voda, a chai (asta nu e apă, ci ceai). Apa mării te încântă tocmai pentru că e diferită de la o zi la alta. Totuși, preferata mea e marea de dimineață devreme când înot departe de mal, încât să nu se mai audă zgomotul de pe plajă, mijesc ochii spre orizont și steluțe de soare valsează deasupra apei.

Kira ne roagă mereu să-i spunem povești. Pe barcă plutind spre plajă și înapoi, la proceduri, la somnul de amiază și la culcare seara. De la o vreme, preferatele ei sunt poveștile cu vrăjitoare. Cu o vrăjitoare rea. Vrea povești de groază și cu suspans. Noi o menajăm și îi spunem povești cu vrăjitoare, dar cu conținut moralizator și happy end. Uneori, Kira se prinde că trișăm și se enervează, vrea povești straș-ni-ce! Și atunci mai băgăm elemente horror, pe care le modulăm cu manifestări de curaj și cu puterea de acțiune a personajei principale – o fetiță de patru ani, care are o soră mai mare, un tată și o mamă. Vrăjitoarea e perfidă și rea, dar este înfruntată de curajul tinerei personaje, ajutată de sora mai mare și uneori de părinții ei. Kira ascultă cu sufletul la gură, dar când se sfârșește povestea, mereu ne comandă alta și apoi alta pentru a amâna ora de somn... Gata, Kira, lasă-ne și pe noi cu poveștile noastre...

În a treia zi de odihnă s-a întâmplat ceva ce ne-a zdruncinat echilibrul perfect al noii ordini sanatoriale. După amiază ne-am dus cu întreaga familie pe plajă, traversând limanul cu vaporașul, și am ocupat locul nostru tradițional, sub umbrela de paie din capătul șirului. Apa mării era caldă, de un verde lăptos, aivazovskian. Pe cerul dinspre miază-noapte, un nor întunecat acoperise soarele. Ne scăldam cu Voichița și nu ne păsa de nori. Aurelia ne fotografia de zor, bucurându-se de verdele mării – zicea că îi iese bine în poză. Kira poza pe mal, dansând grațios cu o năframă de mătase prinsă în păr. Continuam să ne zbenguim și să ne stropim cu Voichița și ne bucuram de apa catifelată, în ciuda cerului care între timp se întunecase și mai tare. Aurelia fotografia frenetic pe fundalul cerului care devenise aproape negru în partea dinspre podul peste liman. – Cercul, cercul! – îmi striga Aurelia, ia cercul..., în timp ce ne făcea semn să ieșim. Vântul luase pe sus cercul gonflabil și îl aruncă pe mal. Voica a ieșit glonte din mare și s-a dus la maică-sa, iar eu m-am îndreptat spre cuvertură, făcută sul la baza umbrelei, și strângeam în grabă obiectele în cuvertură, după care am alergat după Aurelia în direcția barului de pe plajă. Nu mai rămăsese nimeni pe plajă în afară de mine. M-am temut în acel moment să nu mă ia vântul pe sus cu tot cu bagaje în iureșul de scoici și nisip. Aurelia cu copiii s-au tupilat pe partea laterală a tejghelei. Am început să îmbrac copiii. Copii, închideți ochii, închideți ochii, le spuneam, ca să nu le intre nisip în ochi. Aurelia a început a implora un bărbat de acolo să sune acolo, să vină..., chiar nu vedeți?!... – într-o limbă rusă ce părea și mai stâlcită din cauza stresului. Bărbatul nu înțelegea pe cine să sune și de ce. Alt bărbat încerca să o consoleze pe Aurelia, spunându-i mai în glumă mai în serios că noi aici avem furtuni din astea în toată luna. Mă simțeam depășit mai ales pentru că nu reușeam să o liniștesc pe Aurelia și să le redau sentimentul de protecție și siguranță. Vântul dens de nisip părea să se întețească. La un moment dat, Aurelia văzuse vaporul pentru copiii din tabără, legat de chei la câteva sute de metri distanță. Acesta i-a dat brusc un reper în iureșul existențial. S-a întors la mine și mi-a zis că trebuie să mergem urgent acolo. Mie nu mi se părea o idee bună deloc. A luat-o pe Kira în brațe, a chemat-o pe Voica și au pornit frenetic pe drumul din stufăriș în direcția vaporului. Deși am rugat-o, apoi somat-o să rămână, i-am urmat îndată. Vântul cu nisip ne bătea în față. La o bucată de drum am luat-o pe Kira în brațe. Niște oameni adăpostiți într-o rulotă ne-au invitat să rămânem la ei. Am ezitat o clipă, dar le-am mulțumit și am mers mai departe. Kira îmi scâncea în ureche că a pierdut soricelul. Ce soricel, Kira?! Șoricelul... Lasă că-l găsim mâine, Kira...

Am venit din nou la mare, la sanatoriul pentru copii Sergheevka. Faptul că venim aici a treia oară ne dă un sentiment de stabilitate. E drept că am fost mutați în altă cameră decât cea din anul trecut, ceea ce ne-a indus la început o stare ușoară de disconfort, dar după ce am văzut camera, care era dotată și cu o cameră de baie-WC individuală, ne-am liniștit. Unde mai pui că avea și priză de curent. E dosită de soarele amiezii și vacarmul discotecii de seară. Oamenii au de ce să fie mulțumiți aici: trei ori pe zi au mâncare pe săturate (în funcție de dieta prescrisă) și o gustare la chindii, proceduri cu nămol, masaj, fizioterapie, băi, ceai de plante, apă minerală, inhalații, salină, aromaterapie etc., mare dimineața și după masă, iar seara discotecă... Unii dintre ei au fost între timp stricați de luxul flexibil al hotelelor all inclusive – îi poți vedea cum își revendică dreptul la confortul pe care cred că îl merită. Dar directorul sanatoriului i-a avertizat de la bun început pe toți că aici nu e hotel, ci sanatoriu, cu regim de spital, ceea ce înseamnă în primul rând tratament aplicat de specialiști, și disciplină... A mai spus un lucru care ne-a mirat puțin: că ar fi un sanatoriu pentru săraci, așa că să nu ne așteptăm la un confort excesiv. Eu aș spune că oamenii care se odihnesc și se tratează aici sunt mai degrabă exponenți exemplari ai clasei muncitoare, cu mame și uneori tați cu copii care au nevoie de odihnă și tratament binemeritate, după un an de muncă asiduă. În acest sens, sanatoriul este corespondentul perfect al societății socialiste, la fel cum hotelul all inclusive este o emanație a societății liberale. Hotelul all inclusive creează cel puțin iluzia alegerii individuale și plăcerea de a fi servit unor clienți care au lucrat anul împrejur în condiții exact opuse. În sanatoriu, în schimb, beneficiarul este întâi de toate un pacient căruia medicul îi prescrie un regim de tratament în care totul: procedurile, mâncarea, băutura, dar și soarele, marea și chiar și discoteca de seară devin elemente ale unui sistem terapeutic. Am căutat așadar să ne acomodăm cât se poate de armonios cu acest sistem pentru a extrage maxime beneficii indiviuale și satisfacții secundare. Peste ani, copiii vor fi fiind, probabil, nostalgici după acest loc, cum am fost și eu față de tabăra de odihnă de la Carolina-Bugaz, repartizată părinților prin sindicatul Ministerului de învățământ, situată tot pe aici prin preajmă, amenajată cu căsuțe de lemn, cabine de duș comune și o cantină încăpătoare la care ne aprovizionam la fiecare mic dejun cu tartine de biscuiți cu unt pe care îi luam cu noi la plajă.

De ceva vreme, mergem de fiecare dată la grădiniță prin curtea celor 13 motani (și, probabil, pisici și care, între timp, au devenit 15). E o curte de trecere cu blocuri de tip hrușciovki (de 5 etaje), care are specificul curților sovietice de pe vremuri: e plină de pisici. Tranziția anilor 1990 a venit odată cu o invazie a câinilor maidanezi și cu dispariția tot pe atât de neașteptată a pisicilor. Curtea celor 13 motani este deci pentru mine un drum spre grădinița Kirei și a Voicăi, dar și spre grădinița mea, trecând printr-o curte tipică din anii copilăriei mele. Dimineața stau motani și pisici tolănite în fața unei intrări de scară – se vede că de acolo le vine și hrana. Un motan își face toaleta, lingându-și blana pe burtă, altul doarme încolăcit, al treilea se uită bănuitor la trecători, al patrulea stă în poziție de vânătoare, al cincilea își ascute ghiarele de tulpina arbustului de liliac... Pentru a-i cunoaște mai bine, Voica a început să-i număre. La început erau 11. În următoarele zile au fost 12. Apoi, Voica a numărat tocmai 13 motani/pisici. Din acel moment, am poreclit acea curte „curtea celor treizsprezece motani”. În una din zile, a apărut și un pui de pisic. Ne întrebam de ce e doar unu, în plus era destul de mărișor. Unde i-s frații, surorile? E bine măcar că are mamă... Ne-am dat seama că populația de motani și pisici e destul de fluctuantă, cel puțin în acea curte. Până la urmă, cu tot cu pisicul cel tânăr, s-au făcut 15. Un singur motan, de culoare neagră, se lasă mângâiat. L-am numit motanul cel prietenos. De altfel, când Voica o făcea pe supărata și nu vroia mângâiată, o rugam să fie motanul cel prietenos, iar ea îmi mârâia în loc de răspuns.

Merg dimineața cu Kira la pădure. Voica rămâne acasă – a preluat boala de la Kira, cu tot cu febră, iar acum Kira e cea teafără... Ne ducem, ca de obicei, la poiana de lângă țeava cea mare prin care trece negreșit apă pentru tot orașul. Acum poiana e traversată de o tranșee lungă și adâncă, iar în mijlocul poienei a apărut o ditamai grămadă de nisip lutos. Mă simțeam de parcă cineva ar fi făcut asta în chiar grădina noastră, pe care n-o avem deocamdată. Kira însă era bine dispusă. A vrut să urcăm pe muntele de nisip. Așa am și făcut – am continuat acolo exercițiile. Vorbeam despre păsări și animăluțele care trăiesc în pădure. La un moment dat, Kira îmi pune mintea la încercare cu o ghicitoare. Ce-i asta: un animal cu blana sură, care merge încet pe drum și se joacă cu trei bursuci... – Hm, nu știu... o fi un iepure, mă dau eu cu părerea... Nu, tata, nu știi că iepurele e alb... și sare, uite așa... Îi spun că sunt și iepuri suri, dar e drept că nu prea merg, cu atât mai puțin încet... Poate lupul? E sur, poate merge încet, dacă vrea... Nu, nu, se amuză Kira de mine. Nu știi că lupul a mâncat-o pe Scufița roșie? Da, adevărat... Mă gândeam că e timpul să capitulez... Am mai făcut niște exerciții, ne-am mai plimbat, schimbasem subiectul... La ieșire din pădure, mi-am adus aminte de ghicitoarea Kirei. O întreb: dar, Kira, nu mi-ai mai spus răspunsul la ghicitoare, cine e animalul sur care se joacă cu trei bursuci? Un animal cu blana sură, merge încet... Da, da, și se joacă cu trei bursuci... Păi, e mama de bursuci! N-ai ghicit, așa-i tata?! Altă dată să vii la mine să-ți spun... Într-adevăr, totul se leagă acum, perfect logic: ce alt animal sur ar putea fi decât o mamă de bursuci?  Da, Kira, te-am subestimat, ești foarte bună la născocit și la spus ghicitori! Am vizualizat mama de bursuci mergând încet prin pădure, jucându-se cu cei trei bursuci ai ei...

Ieri am mers la bunica Maria. S-a pregătit de praznic –  ca acum opt ani a murit tata socru. E minunat că atâta timp după ce au plecat dintre cei vii, morții continuă să adune familia și comunitatea. Dar pentru Kira și Voica, vizita a avut un alt rost. Alisa, mâța bunicăi, a fătat trei motănași. Bunica le-a pregătit din timp așteptarea. I le arăta prin Skype învîrtindu-i în palmă în timp ce Alisa se tot întindea la ei, vădit îngrijorată. Mama Maria nu a avut niciodată vreo afecțiune pentru pisici. Alisa, iar înainte de ea motanul Alic, erau mereu fugăriți din bucătărie, suspectați de fiecare dată de cele mai perfide intenții. Acum, însă, bunica Maria s-a transformat, de dragul nepoatelor, într-o crescătoare de pisici afectuoasă și grijulie. Planul Voicăi, încurajată de Aurelia, era să o convingă pe bunica Margareta și bunelu’ Ion de a lua la ei unul din pisoii Alisei. Împreună cu Aurelia pregătiseră agumentul 1 (vor avea copiii cu ce să se joace), argumentul 2 (pisica va prinde șoareci) și argumentul 3 (le va ține și buneilor de urât). Dar dacă nu vor asculta de niciun argument? Atunci voi plânge foarte tare, a amenințat Voica. Sper buneii să fie cuminți și să asculte de toate cele trei argumente, ca să nu fie nevoită Voica să-și scoată artileria grea (plânsul).  

Ieri a fost ajunul Paștelui. Și, ca de obicei, ajunul pare mai memorabil decît sărbătoarea. Am fost cu Kira și Voica de dimineață în pădurea de lîngă bloc, în loc de gimnastică. Era timp frumos, deși încă răcoros. Am strîns flori și frunze pentru ornat ouă. Pe cărări, nu eram noi singurii plimbăreți. Mai erau mulți melci. Melci singuratici, melci de toate vîrstele. Familii întregi de melci: mama, tata, Kira, Voica și... cel care încă nu s-a născut, adaugă Voica. Între paranteze fie spus, nu știu de ce Voichița se crede calificată să ne facă periodic planning familial. Urcând dealul spre casă am mers puțin înainte, lăsându-le în urmă să se joace cu familia de melci. Razele soarelui își făceau cale printre copaci și aerul umed al dimineții. Glasurile și râsetul fetelor se auzea undeva în spate. Am închis ochii preț de cîteva clipe – ca să trăiesc cât mai plin acel moment, pe care sper să-l pot readuce intact în memorie peste vreo 20 de ani. Cred că asta e fericirea – conștiința unei vieți memorabile. O camionetă trecu în grabă pe stradă la marginea pădurii, răspândind un miros greu de motorină – mostră a unei existențe imemorabile. Tot ce conta în acea dimineață era familia de melci care urca încet pe cărare.
La ieșire din pădure am admirat un sticlete. Sau poate era pițigoi... Mai încolo, am întrebat-o pe Voica ce animal ar fi vrut să fie dacă n-ar fi om. Vreau să fiu pasăre. Un pițigoi. Frumoasă alegere – îi spun. Dar pițigoii sunt păsări sedentare. Nu vrei să fii o pasăre călătoare? - o întreb eu. Nu, vreau să rămîn aici cu familia mea, spune ea pe un ton hotărît. Am consolat-o că și păsările călătoare pleacă în țările calde cu toată familia. Da? Atunci aș vrea să fiu lebădă. Mi-am imaginat un stol de lebede revenind la baștină dintr-o țară mai caldă.

Încă o dată despre somn și paturi. De ceva vreme, Aurelia, Voica și Kira au decretat că vor dormi împreună în weekend în patul nostru conjugal. Mi s-a spus că e o soluție de compromis ca să o convingem pe Kira să nu mai vină nopțile la noi. Și am acceptat, cu multe rezerve, dar am acceptat. Am dormit în pătuțul Voicăi. Totuși, săptămâna care a urmat, Kira nu a încetat să migreze în patul nostru. Când s-a făcut vineri seară, partea femeiască din casă mă anunță că a venit weekendul și că ele trebuie să doarmă iarăși împreună în patul nostru. Eu m-am opus, bineînțeles. Am zis că nu mă mai las prostit de astă dată. Am spus ferm și fără echivoc că nu voi pleca din patul meu. Și am rămas. Dar nici ele nu au renunțat la planul lor. Și au venit să doarmă toate claie peste grămadă. Într-un pat de doi oameni s-au culcat patru. Dar las-că știu eu că cineva dintre voi se va muta în alt pat, cu prima oră, am rînjit eu (aluzie la Aurelia). Și așa a și fost. Pe la o bucată de noapte patul a devenit mai încăpător, dar se pare că cei rămași nu și-au schimbat poziția cu niciun centimetru. Mai mult, eu am rămas pe post de cal de bătaie în schimbul de mișcări nervoase cu picioarele ale fiicelor mele pe parcursul nopții. Dar nu am capitulat. Nu mi-am cedat patul – mai exact perimetrul meu de jumătate de metru de la marginea patului – intruselor mici. Dimineața ne-am trezit încolăciți și bine dispuși, de parcă lupta nocturnă de sub ogheal nici n-a existat. Doar că acum am rămas mai puțini – Aurelia a plecat cu arme și bagaje în patul inamicului.

Am dus-o pe Kira la dentist. Medica era o tipă de gașcă, făcea glume cu ea. I-a pus un desen animat cu Mașa și ursul și apoi i-a curățat dintele tot mai mult în joacă. A întrebat-o ce fel de plombă vrea: albă sau colorată? Colorată, firește. Ce culoare? Roz! I-a pus pe gingii un gel cu gust de căpșună și i-a spus că o va gîdila puțin. Și într-adevăr, Kira rîdea căprește, de parcă ar fi gîdilat-o cineva. Tu plîngi sau rîzi? - o întrebă medica. Rîd, preciză Kira. Dar era clar că rîde ca să nu plîngă. Ne-am dus acasă mîndri, cu plombă roz și diplomă roz de fată curajoasă și cu zîmbet frumos. Ce plînsete dramatice făcea Voichița cînd i-a pus prima plombă, cu tot cu anestezie locală! Credeam că vom fi nevoiți să acceptăm anestezie totală. Un bun argument pentru a nu mînca multe bomboane și a ne spăla pe dinți de două ori: dimineața și seara.

De fiecare dată când auzeam publicitatea la Gurinel (care era cam așa: un băiețel se tot scărpina în cap și țipa: „mă pișcă, mă mănîncă!...”) mi se părea cea mai oribilă și sordidă publicitate. Mi se părea ciudat și obraznic să uzurpezi atenția publicului cu o asemenea porcărie de publicitate. Când am ajuns la Căușeni de Crăciun pe vechi, bunica Maria ne-a spus în sfîrșit ceea ce tăinuia de vreo două zile. A descoperit în capul Voicăi păduchi și lindine. Am fost mirați, contrariați, oripilați. De unde să aibă copilul nostru păduchi și lindine? Și de ce mama soacră nu ne-a spus mai devreme? Îi era rușine și să ne spună asta la telefon. La farmacie, ne-am amintit îndată de publicitatea nesuferită de la Gurinel. Farmacista îi spunea Aureliei, ca s-o consoleze, că păduchii vin la cap curat. Nu prea îmi puteam imagina cum păduchii ar putea evita capurile murdare și urît mirositoare... Oare și păduchii și-au mai înmuiat moravurile? Bunica îi recomanda Voicăi discreție: să nu spună nimănui că a avut păduchi, căci e rușine. Din interviurile făcute cu bătrîni născuți în interbelic am aflat că pe cînd aceștia erau copii, cu toții aveau păduchi. Numai morții nu aveau păduchi, după cum mi-a spus unul din respondenți. Cel puțin asta mă consolează. Voichița are un cap viu, sănătos și sînge dulce. În acea seară ne-am dat cu soluția reclamată la Gurinel și am scărmănat-o pe Voica cu un pieptene mic și des. Eh, dacă am fi avut noi o asemenea soluție cînd eu și frate-meu, fiind mici la mare, ne-am umplut de păduchi. Părinții ne-au dus la Petroasa, unde mămuca Nina ne la cu gaz lampant și apoi ne despăduchea dureros cu un pieptene des, „ de mort”, și ne extrăgea insectele din cap una cîte una, în timp surorile mamei se uitau la noi cu oroare.